Cu „invidie albă”, despre fetele de la Chișinău

Mai țineți minte versurile din școala generală: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un şirag de piatră rară…”? Bine-a zis Alexei Mateevici!

Le menţionez pentru că sunt versurile imnului naţional al Republicii Moldova.

Hai să vedem acum dacă suntem îndreptăţiţi să afirmăm şi că „mintea noastră-i o comoară/ (…) pe moşie revărsată”, mai precis dacă putem să ne desprindem noi, în special bucureştenii, de reflexul de a asocia „graiul moldovenesc” cu unele prejudecăţi sociale. Nu judec pe nimeni, astfel de preconcepții există şi azi între germani și austrieci, ba chiar și între ruși și moldoveni. Doar că aceste preconcepții ne cam stau ca bârna în ochi, uneori.

Exprimările diferite într-o limbă comună creează, într-adevăr, distanțe între oameni. Cu un efort, am putea vedea o lume altfel. Plină de idei bune.

Și care ar fi cele mai bătătorite prejudecăți pe care le întâlnești la București? Prima e legată de „miștoul” față de limbaj, cea de-a doua este despre fetele din Moldova. Ambele însă fac mult rău percepției pe care și așa se străduie de zeci de ani, unii, să o împământenească: „românul arogant, care l-ar trata pe moldovan ca pe fratele mai mic și mai fraier”.

Iată două exemple de preconcepție păguboasă, din aceeași cheie, trăite recent. Ca să înțelegeți la ce mă refer...

O persoană bine educată, cu școală la Iași, născută și acum restabilită la Chișinău, m-a întrebat foarte serios de ce ieșenii cred că vasluienii sunt, cum să zică așa mai drăguț, ca să nu ofenseze: „de ce sunt mai înceți la minte”? Eu, născut la Bucureşti, habar n-aveam despre această preconcepție. Mi-am amintit însă de teza recentă, la fel de absurdă, potrivit căreia vasluienii ar fi o comunitate de violatori. Sau de remarca unui taximetrist chișinăuean, care trăda, desigur, un misoginisim local: „La noi femeile pleacă la lucru în Europa – și mi-a făcut cu ochiul ștrengărește –, iar băieții la Moscova”. Sigur că nu aceasta este distribuția muncii, raportată la gender, la cei care pleacă. Dar iată încă o prejudecată.

Invers. Ori de câte ori mă întorc de la Chișinău, am două cereri de la prieteni. Vor, desigur, bomboane de la Bucuria și să le spun expresii „năstrușnice” care să îi facă să râdă: „Hai mă, aia cu gâlșeavă pi șer e adevărată?!”. Nu e.

Și mai e ceva, zâmbetul și sprânceana ridicată, pe care le provoc, ca reacție, atunci când povestesc cuiva din București că plec la Chișinău. Tot un fel de făcut cu ochiul ștrengărește.

Oameni buni, la Chișinău e o altă lume.

• Poate, pe vremuri, erau argumente mai solide ca să fie privit Chișinăul, pe baza unei sume de prejudecăți, tot așa cum Bucureștiul era văzut de italieni, turci și arabi în anii ‘90. Dar azi e doar un oraș unde banii europeni n-au ajuns cât în sectoarele Bucureștului, aşa că mai e mult de construit la el.
  
• Da, cei din generația mea, din România, își amintesc de italienii veniţi pentru micul business, sau pentru turism sexual, care îmbrobodeau fete dornice să scape din spațiul, aproape irespirabil, al României anilor ‘90. Da, apoi au venit și turcii și arabii. Și noi ne-am obișnuit să judecăm acele femei, la grămadă, ca fiind „ușoare”. Străinii spuneau că în România sunt „femei frumoase și deschise la dialog”. Era, de fapt multă sărăcie, toți și toate voiau să se salveze, plecând din ţară. Cine avea cel mai mic atu îl folosea, dincolo de orice morală. Da, a fost asta și în Moldova. Da, pentru o țară mică sunt multe femei frumoase în Republica Moldova. Dar nici România nu a dus lispă vreodată de femei frumoase. Nici în România, nici în Moldova, n-am auzit, însă, de vreun Red District. Nu, Chișinăul nu e un oraș din Thailanda, tot așa cum nici Bucureștiul nu a fost vreodată.
  
• În Chişinău am văzut pub-uri cu muzică live, de calitate. Există lume underground, există rock, există localuri închise de autorităţi, după ce s-a întâmplat la Colectiv. Poate n-am fost eu atent: rețin că în București, unele localuri s-au închis din proprie inițivă, de frică, de fapt. Dar n-am văzut o cuantificare a cluburilor închise de autorități sau vreo sumă totală a amenzilor. Aici am văzut.
  
• În Chişinău, există prețuri mari la restaurante și prețuri mai mici în supermarketuri. Da, unele alimente costă mai mult decât în București.
  
• Există televiziuni prin cablu, cu multe posturi în limba rusă. Nu prea poți vedea multe filme americane fără să fie dublate în rusă. Sunt și vreo două posturi de desene animate dublate în română.
  
• Uneori m-am simțit mai în siguranță într-un club în Chișinău, decât în București. De ce? Pentru că, de ani buni, la intrare te caută de arme, cu detector de metale. Nu de acum, nici de când s-a întâmplat tragedia în Franța, ci de foarte multă vreme. 
  

„Așa cum noi ne-am deprins cu ok, cool, weekend, tot așa și moldovenii au deprins termeni și sintagme din spațiul slav”.

Chișinăul este un oraș măcinat de nevoia de modernizare, aflat la întretăierea a două civilizații, atât de diferite, Europa și Eurasia. Oamenii sunt fascinanți. Au capacitatea de a duce o discuție în două limbi (română și rusă), uneori fără ca switch-ul de limbaj să le oprească fluxul de gândire. E un oraș în care noul și vechiul se izbesc, unul de altul, ca valurile uriașe de apă și praf.

Şi cu toate astea, ori de câte ori îi spun vreunui amic din București că plec spre Chișinău întrezăresc acel zâmbet cu subînțeles în colțul gurii și sprânceana ridicată… a invidie? Ce e cu aceste smiley-faces lascive? Aceste reacții ascund, de fapt, un soi de misoginism, pe care îl recunosc, bizar, nu doar la bărbați, ci chiar și la femei. Mai mult, îl recunosc nu doar la femeile din România, ci și la cele din Republica Moldova, altfel, pregătite să își apere gender-ul în fața oricui. Chiar şi în Moldova, există preconcepții despre fetele moldovence. Tot așa cum au existat în România, despre românce.

Sau, cum ar spune moldovenii mai tineri: Ciuvacii (dude, amic) ăia ai tăi să ştie că asta-i invidie albă!

• Unii spun că invidie albă = admirație. Alții spun că, de fapt, e vorba despre acel moment în care prietenul tău, pe care îl apreciezi din alte motive, și-a luat o mașină scumpă. Și totuși, tu îi vrei binele. Nu e nici sentiment negativ, nici pozitiv. E ca și când ai vrea și tu o mașină la fel, și aștepți să îți vină și ție rândul, te bucuri că la prietenul tău a venit momentul, dar nu îl admiri pentru asta, nici nu-l urăști. Alții îți spun pe dos. În orice caz, nu e tipic românesc, deci nu e vorba de o capră pe care el și-a luat-o și tu ai dori să moară, totuși. Pentru că atunci ar fi o invidie neagră.
  
• Reflexul de a traduce din rusă, direct în română, sau cel de a folosi direct cuvinte rusești în combinație cu cele românești – e răspândit și îngreunează comunicarea interumană, pentru că se poate întâmpla ca nu toți interlocutorii să aibă aceeași proprietate a termenilor folosiți. Dar e oarecum ușor să înțelegem că asta nu are neapărat resorturi geopolitice profunde. Pur și simplu, societatea s-a culturalizat pe straturi. Raportarea la muzică, la filme, la divertisment are rădăcini și în lumea slavă. Așa cum noi ne-am deprins cu ok, cool, weekend, tot așa și moldovenii au deprins termeni și sintagme din spațiul slav.
  

Foarte puțină lume din România știe, de pildă, că Republica Moldova are mai mulți cetățeni de etnie ucraineană, decât cetățeni de etnie rusă. Tot așa cum, foarte puțină lume a auzit de Filip Kirkorov (unul din foștii soți ai Allei Pugacheva – un fel de Michael Jackson rus, ca nivel de popularitate în spațiul slav), dar care la Chișinău e adorat. Și artiștii din România sunt la fel de iubiți. Am văzut recent o reacție foarte bună a publicului pentru lansarea noului album Holograf.

În fapt, e important să înțelegem că limbajul nu trebuie să fie o „fundătură”, ci ar fi mai bine să găsim „moșii” comune, în zonele de rațiune și suflet, poate fără melancolii şi poduri de flori, ci cu mai mult pragmatism. Doar așa putem să trecem peste prejudecăți.

Am putea învăța de la moldoveni, de pildă, prețuirea pe care o poartă unora din cuvintele pe care noi le-am catalogat deja ca arhaisme și le-am îngropat sub multe englezisme. Multe din acestea sunt observate în exprimări normale din Republica Moldova. Așa că tendința de a râde de faptul că te-ai urcat într-un taxi, dacie sură, și nu gri, sau că cineva te întreabă dacă te consideri obijduit (nedreptățit), ar putea fi mai degrabă transformată în motiv de privit în oglindă.

Cred că e păgubos să permitem ca acest reflex creat, în timp, în mintea multora din România, de a ne distra pe seama diferențelor de limbă dintre Bucureşti şi Chişinău, să persiste. Acest reflex lasă impresia, așa cum am mai spus, a unei „aroganțe românesti față de moldoveni”, pe care propaganda rusească n-a ratat-o, ci a cultivat-o. Scopul nici nu e greu de înțeles. Tot așa de păguboasă e și acea privire, foarte de sus, din avion asupra „divertismentului” din Moldova.

Prejudecăţile apar, de fapt, din diferenţele de civilizație și mai ales, de bunăstare. Am putea înțelege mai bine prin ce evoluții trece Moldova, pentru că și România a trecut prin aceste etape. Pentru cei care merg în Republica Moldova sau pentru cei care aud povești despre Republica Moldova, totul depinde de ce vor să audă și să vadă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp