Foto: Adriana Neagoe/Inquam Photos
Între 3 și 25 de ani, copilul, adolescentul și tânărul se formează în instituții școlare. Principalul partener în tot acest proces al formării este profesorul. Deși în învățământul preuniversitar și în cele mai multe facultăți nu există o disciplină școlară care să vizeze dreptul, în sala de clasă toți profesorii sunt angajați în slujba dreptății.
Subordonarea activităților educaționale principiilor dreptului: principiului proprietății (se sancționează copiatul), principiului egalității în fața normei (nu se fac discriminări între elevi), principiului îmbinării intereselor personale cu cele generale (nu se absolutizează nici interesul elevului, dar nici interesul școlii), principiului garantării și ocrotirii drepturilor subiective (nu se atentează la drepturile subiective nepatrimoniale – sănătate, viață, demnitate, nume etc., dar nici la cele patrimoniale), principiului bunei-credințe (nu se prezumă reaua-credință a copilului), reprezintă forme de a consacra virtuțile dreptății în activitatea de zi cu zi din școli.
Se poate spune că în interiorul unei instituții de învățământ, profesorul este deopotrivă avocat, procuror și judecător. Cele mai multe tensiuni și conflicte între elevi sau între elevi și profesori își găsesc soluționarea în sala de clasă. În general, în perioada de formare a minorului, interacțiunile acestuia cu instituțiile judiciare sunt rare, însă asta nu înseamnă că el este format în afara unui cadru care să-i permită înțelegerea valorii normei, a drepturilor și a instituțiilor formale și informale care le protejează. Viața școlii îmbină armonios cadrul normativ general, elaborat de parlament, guvern sau ministerul educației, cu cel particular, care depinde de specificul unității școlare sau chiar de valorile fiecărui cadru didactic în parte.
Cu toate că autoritatea profesorilor este maximă în sala de clasă, în societate ea a tins sistematic spre zero.
Profesorii nu s-au opus când propaganda îi obligă să-și vândă conștiințele în numele unei ideologii criminale, în numele unei ideologii pentru care valorarea umană tindea spre zero. Nu au făcut-o, deși depășeau cu mult numărul partizanilor sau al altor grupări care s-au opus instalării comunismului în țară. Profesorii erau cei mai în măsură să evalueze gradul în care falsificarea alegerilor din 1946 și abdicarea forțată a regelui, din 1947, ar fi putut instaura un regim al fărădelegii.
Profesorii nu au fost asociați cu niciun fenomen disident semnificativ în perioada comunistă, deși numeric depășeau cu mult personalul minier din Valea Jiului (90.000, în 1977) sau personalul uzinei Tractorul (26.000, în 1987).
Nu s-au opus când elita intelectuală a țării a fost ucisă, nu s-au solidarizat nici măcar în zilele când universitățile erau golite de valori și capturate de complici ai regimului, nu s-au opus când Academia Română a fost transformată într-o formă fără fond, nu s-au opus când micimi umane le-au decis destinele și i-au subordonat. Nu s-au opus când au fost confiscate toate bunurile imobile, mobile ce au aparținut bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor, care slujiseră pentru funcționarea şi întreținerea instituțiilor de învățământ particular, laic sau confesional. Nu s-au opus când fiii celor cu „origine nesănătoasă” erau exmatriculați din școli sau când accesul în școli era restricționat până la cedarea pământurilor în gospodăriile agricole colective. Nu s-au opus în fața atentatului la libertăți și drepturi, dar nici în fața degradării continue a nivelului de trai în anii ‘80. Marii dizidenți nu au fost profesori. Niciun profesor nu s-a incendiat pe pârtia de schi (a făcut-o un electrician căruia îi plăcea să picteze), niciun profesor nu a semnat Scrisoarea celor Șase și nici nu a făcut parte din Grupul Canal 77, de asemenea, niciun profesor nu s-a solidarizat cu Carta 77. Doina Cornea, deși a deținut funcții didactice, a făcut carieră în disidență din poziția de publicistă și traducătoare, mai curând decât din poziția de membră a corpului profesoral.
La nivel de implicare socială, studenții și-au depășit în mod repetat profesorii. Au făcut-o în timpul grevei regale, în 8 noiembrie 1945, când studenții au organizat puternice manifestații anti-comuniste. Au făcut-o în 1956, când protestele studenților au abordat subiecte ca „prezenţa trupelor sovietice în România, colectivizarea forţată a agriculturii, folosirea la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a deţinuţilor politici, nivelul scăzut de trai al întregii populații, sentimentele antisovietice”(sursa). Studenții s-au implicat și în fenomenul “Piața Universității”, după ce “nobilele idealuri ale comunismului revoluției” fuseseră întinate prin recuperarea eșalonului doi al Partidului Comunist în structurile Frontului Salvării Naționale.
În ultimii 27 de ani, deși au livrat doi președinți de stat, profesorii au fost puțin vizibili în dezbaterile publice. Profesorii, prin sindicatele și reprezentanții politici, și-au propus aproape tot timpul mize mercantile. Marile proteste sindicale au avut exclusiv revendicări materiale, salariale, niciodată principiale.
Foto: Octav Ganea/Inquam Photos
La fel cum au tăcut în timpului regimului criminal dictatorial comunist, profesorii au continuat să tacă și după „revoluție”. Au tăcut în fața mineriadelor, au tăcut în fața ascensiunii forțelor politice extremiste în anul 2000, au tăcut inclusiv în anii 2012, 2013-2015, anii cu cea mai mare efervescență protestatară din România post-revoluționară.
Anul acesta, profesorii au tăcut din nou. Și continuă să tacă.
Tac chiar acum, când protestează până și judecătorii. În același timp, zi de zi, pe holurile școlilor și în clase, ei nu încetează să facă dreptate. Ce rezistă din această dreptate când închid ușile școlilor în urma lor? Ce rezistă din statutul lor de profesor când ies din școală?
Sentimentul apartenenței la o categorie socială privilegiată, dar și structura rețelistică descentralizată care există în învățământ, sunt premise favorizante pentru asumări curajoase și pentru exprimări solidare. Cu toate acestea, aceste asumări, aceste solidarizări sunt aproape inexistente.
Ce explicație aveți? De ce tac profesorii?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
pace!
Dacă autoarea ar arunca o privire asupra statutului social şi individual al profesorilor, de ieri şi de azi, ar fi înţeles singură de ce. Aş putea spune cel puţin tot atîtea rele despre gazetari, ba chiar şi mai multe, luîndu-i în bloc. Dar eu sînt profesor şi nu-mi permit!
Poate că profesorii ar trebui să ia atitudine pentru că e munca lor.
Să luăm un exemplu ipotetic: X este poet simbolist. El a scris 125 de poezii simboliste. Toate aceste poezii sunt înregistrate de critica literară cu sensul corect, care ţine şi de viaţa poetului, de context etc.
Explicarea mecanismului simbolist n-ar fi dificilă, însă practica este. Fiind o poezie încifrată elevul se teme că la examen n-o să cadă fix pe sensul corect, drept pentru care va pierde puncte. De exemplu el va crede că simbolul copacului desfrunzit reprezintă avântarea poetului spre cer, când în realitate el reprezintă dezrădăcinarea de satul copilăriei !!!
Ce face elevul? Studiază cele 125 de poezii pentru evaluare ca să fii sigur că sensul e cel corect, cel parafat de critica literară? Că se scad puncte şi prin asta ţi se decide viitorul. Şi asta doar pentru poetul X, că poetul Y mai vine cu încă 125 de poezii.
Care sunt acele texte adecvate vârstei şi pe ce criteriu se stabilesc? Pe ce criteriu se dau la evaluare? E adecvat vârstei să se dea poezie simbolistă când aceasta se învaţă la liceu? Mersul acesta pe întuneric e cel care produce starea de iritabilitate atât pentru părinţi cât şi pentru elevi.
2. Profesorii nu pot critica decât sistemul de învăţământ.
3. Când profesorii critică sistemul atunci ei o fac la modul general la fel ca medicii, contabilii, inginerii etc. Adică laolaltă cu ceilalţi.
4. Magistraţii critică legile justiţiei pentru că E DOMENIUL LOR.