Din păcate, am eșuat

Bunicii spuneau că treizeci de ani sunt o viaţă de om. Şi, probabil, aveau dreptate: chiar şi azi, când trăim mai mult, nu sunt mai mult de trei decenii din viaţa noastră în care putem face lucrurile să se întâmple, iar nu să le luam aşa cum ni le aruncă alţii, nimicuri învelite în ţiplă colorată.

Şi ce am făcut noi, în acesti 30 de ani pe care îi începusem cu entuziasm şi vise nemaipomenite, în admiraţia întregii Europe pentru care decembrie 1989 însemnase finalul unui coşmar?

Ne-am închinat eşalonului second-hand al Partidului şi Securităţii: o naţiune suferindă de Sindromul Stockholm si-a lăsat copiii în mâinile celor care i-au distrus bunicii, aruncându-I sub şenilele tancurilor sovietice, în pustietatea Bărăganului ori în celulele tuberculoase ale închisorilor.

Ne vedem părinţii şi bunicii transfiguraţi după ce, seară de seară, ca într-un Fahrenheit 451 mai crud decât cel pe care şi-l imaginase Bradbury, li se picură in suflet, după aceleaşi metode sinistre, patentate de torţionarii comunişti, minciuni şi ură. O generaţie abandonată, epuizată de spectrul grotesc al „reducerilor” de personal din anii ’90, pentru care cei câţiva lei aruncaţi de guvern la pensie reprezintă posibilitatea de a-şi lua pilulele ce amână moartea.

Am înlocuit un „cizmar” cu hoardele de „licenţiaţi” târzii, de „doctoranzi” hoţi, activiştii de Stefan Gheorghiu au lăsat locul miniştrilor şi secretarilor de stat made in Spiru Haret. Unor chipuri tâmpe li se dau funcţii de miniştri, infractorii au devenit „aleşi ai poporului” şi îşi votează pensii speciale ori imunităţi pentru care i-ar invidia şi sângeroşii dictatori ai Africii.

Ne-am împuţinat mai rău decât sirienii ori afganii bântuiţi de bombe şi jihadişti fiindcă în sate aşezate „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” singurele locuri de muncă sunt la primărie sau la furat de lemne.

Ne-am lăsat copiii în grija bunicilor, a unui soţ alcoolic sau a traficanţilor de carne vie. Le vedem chipurile pe monitoarele calculatoarelor sau a smartphone-urilor, din Londra sau din Roma, sperând că banii pe care îi trimitem prin Money Transfer le ţin loc de dragoste şi educaţie.

Lucrăm pentru nemţi, americani, francezi sau olandezi, dar, imediat ce trecem de poarta fabricilor, redevenim balcanici, deschidem punga de seminţe şi scuipăm în autobuzele care ne duc înapoi acasă.

Votăm primari care îşi fac piscine din banii primiţi pomană de la UE pentru grădiniţe şi cabinete medicale, votăm partide care îşi amintesc de noi o dată la patru ani, când ne aruncă nişte mici afumaţi pe ritmuri de manele play-back.

Înjurăm străinii că ne taie „codrii verzi de brad” şi au cumpărat „câmpurile de mătase”, dar facem foc în păduri, deşertăm portbagaje de gunoaie în apa izvoarelor şi lăsăm ambrozia sa crească în voie pe lângă casa noastră.

Ne minunăm ani la rând cum pot construi până şi vecinii unguri autostrăzi, în vreme ai noştri nu termină nici studiile de fezabilitate. Când sunt gata, le vedem filmate de drone fiindcă nu sunt pregătite şpăgile aferente proceselor-verbale de recepţie sau nu sunt alegeri în următoarea lună.

Ne lăudăm că, odinioară, i-am învăţat pe romani latina, că am fost scut creştinătăţii, că l-am dat pe Vlad Ţepes, Traian Vuia sau Nadia Comăneci, dar ne căţărăm pe zidurile Sarmisegetusei, ne scrijelim numele pe zidurile mănăstirilor şi singura mişcare pe care o facem este să căutăm telecomanda în timp ce ne drăcuim copiii că au aruncat-o cine ştie pe unde.

Din mărinimie am eliberat deţinuţii şi i-am recompensat regeşte pentru zilele pe care le-au petrecut în puşcării unde erau mai bine hrăniţi decât copiii care merg prin frig şi ploaie kilometri lungi pentru a învăţa alfabetul.

Pensionăm tineri agenţi speciali şi ne plângem că nu avem destui bătrâni care să lucreze la strung.

Avem funcţionari analfabeţi, dar buni cunoscători ai „limbilor partidului”, poliţişti care răspund pe whatsapp interlopilor, dar închid copiilor care sună la 112.

Ne înecăm copiii în veceurile din fundul curţii şcolilor, îi chinuim pe viitorii matematicieni cu poeziile lui Ovidius şi pe viitorii învăţători cu sisteme de ecuaţii lineare. Îi învăţăm pe toţi elevii să fie obedienţi, să nu jignească întrebând şi să care un ghiozdan mai greu decât ganterele din sălile de sport.

Ne sinucidem în spitale infecte, dar îi ascultăm ca pe Mesia pe medicii-profesori universitari-somităţi internaţionale care cumpără în loc de dezinfectanţi pentru sălile de operaţie apă cu săpun în schimbul unui bilet de vacanţă în Maldive.

Am înlocuit toxicul salam cu soia cu apetisante mezeluri pe ale căror etichete e scris microscopic un întreg manual de chimie.

Am uitat cărţile pentru care se făceau cozi în nesfârşite în librăriile anilor ’80 pentru papagali atoateștiutori şi dive de plastic care ne învaţă ce e viaţa pe ecrane late cât peretele garsonierei.

Construim biserici gigantești când restul lumii vorbeşte despre spirit, şi nu despre cărămidă şi beton.

Visăm să fim slujbași la statul pe care îl înjurăm zi de zi fiindcă iubim munca și „lucrul bine făcut”.

Ne-au trebuit treizeci de ani pentru a ne transforma dintr-un popor într-o gloată, din cei care înfruntam un tiran în nişte cerşetori care nu mai visăm la nimic. Cel mult la un binefăcător care să ne moaie posmagii.

                                                                                                     România

                                                                                                            1989 - 2019

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp