Povestea ca viață. Jihad

„Nu numai că nu există soluţii, dar nici măcar nu există probleme.” A. Camus, Caiete

Scopul unei credințe sau al unei idei religioase trebuie să fie înălțarea spirituală a omului. Creșterea de la om la Om. Când am înțeles acest lucru, mi-am dat seama că o critică pertinentă a valorii unei religii se poate face numai și numai căutând scopul său. Cu atât mai mult cu cât scopul, întotdeauna, scuză mijloacele. Căutarea scopului începe direct cu fondatorul religiei: Ce interes a avut? Să înalțe omul în raport cu sinele sau să înalțe omul în raport cu ceilalți? (asta incluzând și propria înălțare în fața lumii). Ei bine, puține religii trec prin această sită. Dar ce alegem din ceea ce trece?

Când aud cuvântul „doctrină” legat de religie, mă închid precum unele flori la apus. Doctrina presupune îndoctrinare, iar omul îndoctrinat are spiritul captiv.

„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”. Asta scria Sf. Ap. Pavel și asta trebuie să fie piatra de temelie a oricărui edificiu spiritual personal. Din toate religiile de pe pământ, alege ceea ce îți este de folos propriei înălțări față de tine însuți. Orice dogmatic va cataloga această perspectivă drept blasfemie. Dar singura blasfemie posibilă cu adevărat este să refuzi, ție sau oricui altcuiva, ascensiunea la condiția de Om (și puteți pune, în loc de Om: sfânt, zeu, dumnezeu).

Ce ați citit mai sus e doar o introducere la un episod din propria-mi „poveste ca viață”. Poate părea, la acest stadiu al poveștii, ca o nucă-n perete. Dar nu vă lăsați înșelați de aparențe.

Află mai mult:

Povestea ca viață. Coșmarul unei zile de vară

Povestea ca viață. De câte feluri sunt vorbele

Povestea ca Viață. Sisif

Povestea ca viață. Confesiunile omului-bufniță

Toamna trecută, o dată la câteva seri, tata venea să doarmă la oi, iar eu coboram, până dimineața, acasă, pentru a petrece timp cu familia.

Într-o seară, tata a venit însoțit. A coborât din mașină un tânăr înalt, brunet, îmbrăcat în blugi și un tricou de culoare roșie. Avea un rucsăcel de pânză subțire, tot roșu; singurul său bagaj era compus dintr-un prosopel și un portmoneu. M-a frapat pe loc un lucru: buzele foarte asemănătoare cu buzele lui Osama Bin Laden.

S-a prezentat: era din Tg. Jiu și locuia în Germania.

„Scuză-mă că vorbesc mai rău românește, dar vorbesc numai germană de cincisprezece ani.”

Făcuse studii de agricultură, dar nu îl angaja nimeni. De ce?

„Sunt membru într-un partid din Germania de Est, apropiat ca ideologie lui Putin. E un partid de opoziție, socialist, care luptă pentru egalitatea între oameni, îți dai seama că majoritatea politică ne marginalizează și ne oprimă.”

Voia să se întoarcă în România.

„Dacă nu ești dorit undeva, dacă ceva te împiedică să te dezvolți, trebuie să pleci, nu să te omori într-o luptă inutilă. Renunțarea e indispensabilă pentru evoluție.”

Perfect de acord. Cu ce puteam să-l ajut?

„Te-am văzut la televizor și am înțeles că avem un destin comun.”

Ce destin?

„Nu știu. Trebuia să vin să te cunosc. Dacă tot n-am serviciu, poate mă primești să te ajut, doar pentru mâncare, și, dacă ești mulțumit, să ne asociem.”

Și destinul?

„Destinul ni se va dezvălui.”

Nimerise prost. Aveam deja bilet de avion spre Spania; urma să stau două săptămâni, perioadă în care să îmi caut pășune pentru a-mi muta ferma în Pirineii Catalani.

„Nu poate fi posibil... Știi, mai înainte de a te vedea la televizor, te-am visat. Nu voiai să stai de vorbă cu mine, mă tot respingeai și nu înțelegeam de ce...”

L-am invitat acasă. Mă gândeam să îl omenesc și să îi ofer găzduire peste noapte. S-a spălat pe mâini fără săpun și a rămas cu mâinile ude. A refuzat să mănânce, din ciorbă, costița de porc, pe motiv că are probleme de sistem digestiv. La masă, a început o conversație pe teme generale de spiritualitate. Apoi, la un moment dat, discuția a luat o turnură neașteptată.

„Știi că, în Coran, Profetul spune că e dreptul lupilor să mănânce oi? În Biblie nu scrie asta.”

Nici nu trebuie, deși, din păcate, Biblia presupune că omul e stăpânul Creației și poate sacrifica orice element pentru propriul folos.

„Ce părere ai de Coran?”

Nu l-am citit. Dar nu mă atrage nimic la o religie al cărei fondator s-a folosit de sabie să creeze un imperiu islamic.

„Dar și creștinii au făcut la fel.”

Comparația cu alții nu e o scuză, ci un pretext. Ce au făcut creștinii e una, ce a făcut Hristos e alta. Pentru mine are importanță ceea ce fac eu. Cum nu sunt de acord cu uciderea unui animal pentru că mă deranjează, nu sunt de acord nici cu uciderea unui om.

În câteva ore de conversație, am aflat că Mahomed e Mângâietorul promis de Hristos, că îngerii sunt de foc, demonii de gheață, că și musulmanii așteaptă a doua venire a lui Hristos, că Hristos nu a murit, ci s-a ridicat la Cer, de unde face politică și de unde, sătul de atâta democrație degeaba, va coborî pe Pământ, va aduna sub steagul crucii toți luptătorii pentru credință, toți guerilleros care luptă împotriva falsei credințe, va învinge Răul și va instaura o dictatură a Păcii, conducând neamurile cu toiag de fier.

Cam pe la ora trei dimineața am aflat și justificarea pentru jihad: „Dacă Allah îți cere să ucizi în numele lui, ești obligat să ucizi. Nu i-a cerut el lui Avraam să-și sacrifice propriul fiu? Deci trebuie să îți sacrifici copiii, frații, părinții, pe oricine, pentru Allah.”

Și cum îți cere?

„În vis. Ți se arată în vis, ție sau unui imam, și atunci trebuie să te supui.”

Deci, să mă dumiresc, dacă el, noaptea asta, visează că-i cere Allah să ne ucidă, o face?

„Mă îndoiesc că mi-ar cere Allah să ucid o familie care m-a primit cu atâta dragoste.”

Și dacă o face, totuși?

Tăcere... Era timpul meu să vorbesc.

- Omule, ai bani de taxi? Îți chem o mașină. Regret, dar nu mai poți rămâne aici. În primul rând, pentru siguranța copiilor și a soției mele, căci mie nu mi-e teamă să mor, mai ales că o fac pentru Allah. În al doilea rând, ai făcut exact ceea ce ți-am spus de la bun început că urăsc cel mai mult: să încerce cineva să mă convertească. Dacă mi-e sete, caut eu o fântână, nu trebuie să umble nimeni cu sticla de apă după mine. În al treilea rând, m-ai mințit. Ai spus că nu mănânci porc pentru că ai probleme digestive. Sinceritatea este principala armă cu care cineva poate învinge mizantropul din mine.

Omul nu avea bani, pentru că mergea prin lume cum i-a trimis Hristos pe apostoli: nici două rânduri de haine, nici bani, nici merinde. Ca să fie treaba treabă, nu aveam în casă niciun leuț. L-am dus cu mașina până în Petroșani, bombardat cu scuze și implorări de iertare. În final, la coborâre, mi-a mulțumit pentru ospitalitate, sinceritate și și-a exprimat regretul că destinele noastre se despart acolo. Făcuse deja câțiva pași când l-am strigat să se oprească.

- Vreau să-mi spui ceva, dar sincer. De ce jihadiștii nu atacă niciodată Israelul?

- Noi, arabii, și evreii suntem frați din seminția lui Avraam. Popoarele alese ale lui Dumnezeu.

- Dar evreii ucid, în Palestina, arabi musulmani.

- Pe evrei i-a trimis acolo Dumnezeu. Își ucid frații palestinieni pentru că așa le-a cerut Dumnezeu.

- Mulțumesc.

Era o noapte cu brumă; l-am privit cum se depărtează zgribulit și, brusc, am fost cuprins de remușcări. M-au ținut câteva săptămâni.

Mi-a rămas întipărită în minte expresia feței, modul în care își ridica ochii spre cer când vorbea de Allah, buzele de Osama Bin Laden.

Tuşa Anuţa (foto) mi-a spus într-o seară de transhumanţă:

- Ori n-ai vazut cum samănă ciobanii cu sâmbrie întra iei? Şî mocanii samănă, şî patronii hăi de ţân oi cu slugi, păntru bani? Şî pocăiţîî la feli... şi hăi de fac politică pe la televizori. Samănă că toţi eu câte-on duh al lor, ş-ahăla nu-i Duhu lu Dumnezău, să ştii. Toţi ahăia de fac on lucru numa păntru bani, fiştecare în lucru (tagma) lor, au toţ on chip. Şî popii hăi de-s popi păntru bani samănă întra ei.

De la aceste cuvinte privesc chipul oamenilor cu alţi ochi. Tuşa Anuţa avea dreptate. Oamenii se împart în două categorii: oamenii liberi, care fac tot ceea ce fac pentru sine, pentru sufletul lor, şi oamenii posedaţi de spiritul lucrului căruia îşi închină sufletul. Oameni stăpâni pe propria viaţă şi oameni sclavi. Citeşti pe chipurile lor spiritul libertăţii sau spiritul robiei.

Soluţii pentru combaterea jihadului (sau a terorismului în general) nu există. Pentru că nici măcar nu există problema jihadului. Problema înseamnă o disfuncţie, o abatere de la ceva. Or, în spirit, dincolo de forma de manifestare, lumea teroriştilor şi lumea civilizată sunt la fel. Niciuna nu se abate de la lume, niciuna nu reprezintă, de fapt, o problemă; lumea nu funcţionează pe principiul libertăţii, ci al suveranităţii. Suveranitatea presupune existenţa autorităţii, ceea ce implică dominaţie. Chiar dacă, principial, orice stat este suveran şi respectă suveranitatea celorlalte state, asta se întâmplă doar la nivel politic, declarativ. În sistemul suveranităţii, pornind de la individ la grup, popor, naţiune, colectivitate pe diverse interese, tendinţa de a-şi impune dominaţia asupra celuilalt/celorlalţi se manifestă sub diferite forme (jihadul e una dintre ele, la fel ca și democrația, tirania etc). Voinţa de putere, morala de stăpâni şi morala de sclavi reprezintă un diagnostic şi un leac în acelaşi timp.

Voinţa de putere e o cale cu două sensuri: unul duce în Paradis, unul în Iad. E o chestiune de alegere: dacă omul îşi manifestă voinţa de putere asupra lui însuşi, devine Supraom. Dacă o manifestă asupra celorlalţi, devine (sau rămâne) om. Iar omul, față de Supraom, „trebuie să fie o batjocură şi o ruşine dureroasă.” (Nietzsche) Dacă Supraomul trăieşte în Paradis, omul trăieşte în Iad. „Iadul e aici, pe pământ.” (E. Sabato) „Infernul sunt ceilalți.” (J. P. Sartre)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp