Religie la bac. De ce nu?!

Foto: Inquam Photos/ George Călin

Reprezentanții a treisprezece culte religioase acceptate din România cer într-o scrisoare adresată Ministerului Educației introducerea religiei pe lista probelor opționale de bacalaureat. Adresa în cauză a stârnit deja o polemică importantă în societate. Rețele sociale au reacționat imediat, așa cum se întâmplă de regulă, în maniera fanatismului maniheist: unii participanți la discuție vor cu orice preț includerea materiei „Religie” în lista de probe opționale, ceilalți resping inițiativa cu un parapon simetric. E ușor de bănuit că, dintr-o asemenea încăierare fără criterii, nu se va alege până la urmă nimic. Reacția contestatarilor inițiativei se datorează, după toate probabilitățile, solidarității cu totul neașteptate a instituțiilor religioase care propun modificarea Legii Învățământului. În rândul semnatarilor inițiativei se numără nu numai reprezentanți ai cultelor creștine, ci și șeful comunității musulmane. Uimitor, pe lângă caracterul solidar al inițiativei, este și sentimentul urgenței pe care-l transmite scrisoarea. 

Cultele religioase care reprezintă o voce importantă în societatea românească au dreptul să propună amendamente de îndreptare a legii și îndreptățirea să argumenteze că cunoștințele dobândite la o materie care însoțește formarea elevilor de la prima clasă primară (clasa zero) până la ultima clasă de liceu (a douăsprezecea) merită să fie evaluate la examenul care încununează trecerea elevilor prin școală. Miza majoră a acestui demers este, așa cum știu și reprezentanții cultelor religioase, și contestatarii propunerii, creșterea imediată a ponderii pe care materia în cauză o are în viața școlii românești. 

Ca să folosim un barbarism, înscrierea unei materii școlare în râmdul celor care sunt evaluate oficial în cadrul unui examen național echivalează cu o upgradare a importanței respectivei materii. E ca și cum, bezna în care viețuiește cum-necum o disciplină ai proiecta o rază de lumină așa încât o existență larvară ar intra în stadiul deplinei transparențe. Or, transparența este dezideratul cel mai înalt al unei civilizații funcționale și al unei culturi mature care se revendică de la paradigma de gândire și acțiune europeană. Nu am avea, în principiu, de ce să fim reticenți, indiferent în ce tabără ne-am situa, față de un gest de scoatere la lumină a unui act didactic care are loc oricum și care se bucură de acordul majorității covârșitoare a părinților din România. 

Legea Învățământului a fost concepută în cel mai stalinist stil posibil, adică într-o secretomanie vecină cu paranoia. Am colegi profesori universitari care mi s-au plâns că nimeni nu știe cu adevărat, în afara unui cerc de inițiați, cine și cum a lucrat la legea în cauză. Scris probabil pe picior, în orice caz într-o viteză bolnavă, proiectul de lege a fost pur și simplu aruncat ca o ciozvârtă de închiriat, după insistențe repetate ale societății civile, în dezbatere publică. 

Totuși, reacția vexată a părții contestatare a societății și sentimentul urgenței indus de propunerea cultelor semnalează probleme concrete care trebuie luate neapărat în considerare. Trebuie să spunem că și graba reprezentanților cultelor religioase și reacția panicată a taberei celeilalte se datorează în primul rând instituției care-și spune Ministerul Educației Naționale, instituție care ar trebui să gestioneze educația din România în deplinul respect al principiului transparenței. Or, ministerul este primul care încalcă acest principiu. Legea Învățământului a fost concepută în cel mai stalinist stil posibil, adică într-o secretomanie vecină cu paranoia. Am colegi profesori universitari care mi s-au plâns că nimeni nu știe cu adevărat, în afara unui cerc de inițiați, cine și cum a lucrat la legea în cauză. Scris probabil pe picior, în orice caz într-o viteză bolnavă, proiectul de lege a fost pur și simplu aruncat ca o ciozvârtă de închiriat, după insistențe repetate ale societății civile, în dezbatere publică. Desigur termenele dezbaterii sunt atât de strânse încât, dacă îți și lipsește informația din interior, e foarte puțin probabil să poți reacționa și să formulezi, dinspre societate, amendamente valide. Ca de obicei în România, lucrurile fundamentale se fac prost, în pripă și de paiantă. O potemkimiadă menită să fragilizeze mai abitir și așa ciuruita structură a acestei biete țări de superficie (și de graniță!).    

Nu mi-e clar ce învață copiii la religie vreme de treisprezece ani.

Dar inepția ministerului nu epuizează explicația încordării dintre cele două tabere. Cred că lucrurile sunt mai profunde. Nu mi-e clar ce învață copiii la religie vreme de treisprezece ani. Experiența mea de părinte a unui școlar de clasa întâi e redusă și irelevantă. Pot doar să spun că deja copilul e la al doilea profesor de religie într-un an și jumătate de viață școlară. Actualul cadru didactic i-a cucerit pe copii cu informația limpede, bine dozată și adaptată vârstei picilor, contextualizată și prezentată ca un bun cultural. Nimeni nu știe cât va dura această „fereastră de oportunitate” și de reală fericire. Dincolo de experiența mea irelevantă, de la prietenii mei care au copii mai mari nu am putut obține opinii mai bine conturate, ceea ce mă face să cred că acordul generalizat în favoarea orei de religie provine din etica călduță a românului (a sasului, a maghiarului, a armeanului etc.) din România care, in extremis declarat ateu, găsește totuși cu cale să se boteze, să se căsătorească și să se îngroape cu preot. Viziunea noastră în materie se fundamentează pe un dezinteres precaut: „n-are ce să strice”, „îi ține adunați în clase”, „îi mai culege din baruri”, „îi mai abate de la efortul pentru materiile fatal «importante» etc. Un fel de „lasă-mă să te las” de pioșenie balcanică.

Nici propunătorilor amintitului upgrade nu le sunt limpezi consecințele acestei mișcări decisive, nu par pregătiți să-i asume majora responsabilitate și nu au cunoașterea mijloacelor prin care propunerea se poate pune în aplicare. 

Mult mai grav mi se însă altceva, și anume că nici propunătorilor amintitului upgrade nu le sunt limpezi consecințele acestei mișcări decisive, nu par pregătiți să-i asume majora responsabilitate și nu au cunoașterea mijloacelor prin care propunerea se poate pune în aplicare. Întrebat în repetate rânduri cum ar trebui să arate o probă la materia „Religie” la bacalaureat, un mare și zglobiu, poate prea zglobiu comunicator al unei instituții bisericești n-a putut răspunde nimic. În urma unor astfel de ezitări, publicul rămâne cu impresia că propunerea trebuie „să se facă și pe urmă mai vedem noi”, cu unicul argument că oricum religie se face vreme de treisprezece ani în școli, ce mai tura-vura!

Or, eu cred că onest este să vedem tocmai cum ar trebui să arate disciplina ca să poată intra în rândul opționalelor la bacalaureat. Poate mă înșel, dar din incompetența incomensurabilă a absolvenților de liceu în chestiuni elementare de cultură religioasă pe care o pot constata după douăzeci de ani de activitate în domenii conexe studiilor religioase (traducere și exegeză biblică, stagii academice în domeniu în Occident, preocupări dovedite pentru istoria creștinismului timpuriu în contextul larg al Antichității Târzii, editare de texte fundamentale din tradiții antice îngemănate, înființarea de grupuri de studiere a limbilor de tradiție (ebraică și coptă) la Institutul de studii avansate din București (New Europe College) și coparticiparea la înjghebarea primului program de studii religioase neconfesionale și laice de la Universitatea din București), înclin să cred că materia care se numește „Religie” în școlile din România este, sub acoperire, o lungă, neinspirată și ratată formă de catehizare. Acțiunea precipitată a cultelor religioase de a solicita un statut mai înalt în ierarhiile vieții școlare al materiei „Religie” se poate dovedi astăzi fie o capcană fatală pentru disciplină, fie o extraordinară modalitate de a spune „Gata, tabula rasa, refacem totul din temelii!”

Ca să aibă statutul de disciplină școlară examinabilă la bacalaureat, o materie trebuie să îndeplinească condițiile minime de formare a gândirii critice

Ca să aibă statutul de disciplină școlară examinabilă la bacalaureat, o materie trebuie să îndeplinească condițiile minime de formare a gândirii critice, de informare nediscriminatorie în legătură cu fapte istorice, sociale, culturale obiective, de dezvoltare a discernământului intelectual în rândul absolvenților de liceu. Numai un om corect informat își poate gestiona în cunoștință de cauză opțiunile lăuntrice care îl privesc în exclusivitate. Scopul școlii laice este acela de a oferi informația onestă, variată, sistematizată pentru dezvoltarea intelectuală a indivizilor, baza fără de care orice alegere de conștiință este împuținată din start. Aceasta nu înseamnă că misiunea bisericilor este în vreun fel prigonită în societatea românească. Ele sunt libere să ofere cursuri de cateheză în cadrul instituțional de care dispun legal și legitim. Cred că, atunci când clamează prigonirea în România, cultele religioase ar trebui să se smerească și să se uite la adevăratele prigoniri la care sunt supuși creștinii, ca în vremurile de început, în zone vaste din Africa, din Orientul Mijlociu sau din China. Prigoniți în numele lui Hristos sunt cei secerați cu sutele deodată de scelerații din Boko Haram, copții care sunt aruncați în aer cu tot cu biserici, vechile comunități din Irak și Siria terorizate de diverse grupări de ideologie islamistă, creștinii zdrobiți, amenințați, trăitori în catacombe, alături de alte comunități incomode din China. Acolo este prigonirea, acolo sfâșierea trupului lui Hristos, acolo jertfa.

Cred că este păcat, la propriu și la figurat, ca orice pierdere de vreme, ca, după treisprezece (treisprezece!) ani de studiere a religiei, școala să producă ignari pe bandă rulantă: oameni întregi care nu fac deosebirea dintre Vechiul și Noul Testament

Mi se va spune că sunt și eu o voce din corul oțărâților Bo-Bo, al hipsterimii bucureștene, al masonilor, al influencerilor, al relativiștilor, al intelectualilor cu fiong de stânga, al teologilor eliberării, al împăciuitoriștilor culturali care cer cu insistență și în necunoștință de cauză înlocuirea materiei „Religie” cu „Istoria religiilor”. Nimic mai fals!

Cred însă că este păcat, la propriu și la figurat, ca orice pierdere de vreme, ca, după treisprezece (treisprezece!) ani de studiere a religiei, școala să producă ignari pe bandă rulantă: oameni întregi care nu fac deosebirea dintre Vechiul și Noul Testament, care habar nu au cum au fost alcătuite scripturile, care n-au idee de existența bogatei iteraturi numite intertestamentare, care sunt obișnuiți să-i privească cel puțin cu mefiență, dacă nu de-a dreptul cu ostilitate și superioritate pe membrii altor confesiuni creștine, ca să nu mai zic de semenii din alte religii, oameni cărora li se refuză accesul la textele fundamentale, care trăiesc cu idei preconcepute extrase din lecturi parțiale sau cu citate scoase din context din diverse surse care convin unor interese locale și așa mai departe.

Nu sunt chemat să mă pronunț cum ar trebui să arate predarea religiei pentru cultul musulman, dar pentru majoritatea creștină aș avea niște idei. Este evident că, pentru ciclul primar, nu se poate face comparatism religios. Dimpotrivă, copiilor ar trebui să li se indice baza comună a vastului fenomen istoric și cultural pe care urmează să-l studieze ani de-a rândul de aici înainte. Or, singura bază fermă este, oricât de protestant ar suna, Biblia. Sigur că nimeni nu se va apuca să aplice principiile hermeneuticii lui Schleiermacher la casa întâi, dar copiii merită să fie puși în temă, la modul sistematic, cu legendarul biblic, apoi, cu blândețe, cu structura Scripturii, să facă diferența dintre Vechiul și Noul Testament, să plaseze corect în cuprinsul vast al Bibliei eroii diverselor povestiri și mai cu seamă să facă distincția între ce e biblic și ce e non-biblic. E important, cred, ca un copil de clasa a treia să nu rămână cu impresia că Sfântul Nicolae va fi trăit pe vremea lui Solomon. La vârstele acestea fragede, însoțirea expunerii narative cu elemente de cultură materială face deliciul total al micilor curioși. Explorarea hărților din epoca studiată, apropierea de contextul umil al arheologiei biblice, vizionarea de scurte documentare țintite (nu desene animate) fac furori printre copilași. Oare câți copii de școală primară au văzut cum s-a ajuns de la desenul unui cap de bou la litera A, cu care oricum se chinuiesc la scriere? Nimeni nu spune că trebuie faci o comparație sistematică, istorică a întregului alfabet, dar o pastilă de felul celei amintite mai sus va avea un efect efervescent garantat în sufletul copiilor și le va da cu siguranță sentimentul apartenenței la o tradiție culturală pe care un legendar izolat și, până la urmă, abstract la vârsta aceasta nu îl va avea în veci. Sunt sigur că un proiect colectiv de lucru manual (basteln e verbul nemțesc), de construire a unei machete a Primului Templu după informațiile din 1Regi (TM)/ 3Regi (LXX) va galvaniza interesul micilor Hirami de ocazie. Nu credeți că ar fi interesați ca, citind descrierea lui Behemot din Iov, să încerce să-l și deseneze (numai cine n-are copii mici nu știe ce viu e elanul pentru desen, indiferent dacă au sau n-au talent) ca să-și reprezinte mai lesne pe cine a supus Dumnezeu la începutul zilelor? E foarte posibil să le iasă un hipopotam. Dar cum arătau bărcile de pescuit de pe vremea lui Isus (cu un singur „i”!) s-a preocupat cineva să le arate? E oare nevoie ca la vârsta aceasta să știe mai mult decât Tatăl nostru și Îngerelul? Dar dacă tot învață Tatăl nostru, n-ar trebui să știe cui i se adresează rugăciunea și cine e „autorul” ei? Potențialul de captatio al Bibliei este, dacă e inteligent și corect contextualizat, imens, pentru că acolo e unul dintre plămânii civilizației noastre europene.

Eu sunt de credința că o bună situare în propria confesiune presupune deopotrivă cunoașterea de sine și deschiderea față de celălalt. Pot să depun mărturie că nu curiozitatea omoară pisica. În vacanțele mele sighișorene din perioada gimnaziului am vizitat, pe rând, toate confesiunile creștine, la slujbe (greco-catolici, luterani, catolici, reformați, unitarieni, penticostali, creștini după evanghelie, adventiști, baptiști).

Ciclul gimnazial coincide cu sistematizarea viziunii istorice, prilej excepțional și pentru începutul unor hoinăreli fecunde în spațiile învecinate confesional. Studierea la istorie a antichității și a evului mediu e cadrul perfect de înțelegere a dezvoltării tradiției creștine. Tensiunea prigoanelor din Imperiul Roman, proclamarea religiei creștine ca religie de stat, misterul constituirii mișcării monahale, instituirea cultului sfinților, „derivele” și ipotezele de credință din vremea primelor sinoade, apoi continua diversificare confesională, toate acestea explicate în permanentă și sistematică legătură cu textul scripturar care a oferit puzderia de argumente pentru unii și alții reprezintă un bun cultural căruia nu i se poate sustrage nici o confesiune creștină. O bună cunoaștere teoretică se cuvine onorată și aprofundată „pe teren”. Slavă Domnului, România oferă, în toate regiunile ei, o vastă paletă de spații „altfel”. De ce s-ar teme elevii arondați la orele de confesiune ortodoxă, de pildă, și mai cu seamă profesorii lor și mai arondați de vizite ghidate, pe lângă cele la propriile lăcașe de cult, unele făcute la celelalte confesiuni? Principiul bunei-credințe și al atât de clamatei iubiri frățești ar avea astfel prilejul să se manifeste plenar. Însoțiți de profesorii lor, să zicem catolici, copiii ar asculta prezentări simple, cinstite, deschise, neconflictuale ale gazdelor, să zicem, luterane. Oroare, nu? Dar există un alt instrument mai bun de exercitare a politeții și de exorcizare a fricii de „altul”? Trebuie să fugim mereu de realitate care e, în mod fericit, atât de felurită ca să ne simțim în siguranță? Ar urma convertiri în masă de la unii la alții, bătăi in situ, probozeli? Eu sunt de credința că o bună situare în propria confesiune presupune deopotrivă cunoașterea de sine și deschiderea față de celălalt. Pot să depun mărturie că nu curiozitatea omoară pisica. În vacanțele mele sighișorene din perioada gimnaziului am vizitat, pe rând, toate confesiunile creștine, la slujbe (greco-catolici, luterani, catolici, reformați, unitarieni, penticostali, creștini după evanghelie, adventiști, baptiști). Am fost primit peste tot fără să mi se facă nici o propunere de convertire, nu am fost nici o secundă tulburat în apartenența mea la biserica ortodoxă. În schimb, am văzut și am aflat o sumedenie de lucruri și de gesturi care mi-au întărit ideea „unității în diversitate”, ca să folosesc o formulă consacrată a limbii de lemn. Altfel, ne tot rugăm pentru unitate, stând în buncărele propriilor frici. Marele meu regret a fost că nu am putut asista niciodată la șabbat în minunata sinagogă din Sighișoara, pentru că, pe atunci, comunitatea evreiască din oraș se stinsese deja. Am recuperat apoi, cu bucurie, la Sinagoga Mare din București. Câți dintre profesorii de religie creștină din România își amintesc cu adevărat de „frații noștri mai mari”, după expresia unui mare papă luminat?

În fine, la liceu, copii mai mari, curiozități mai mari. Mijloacele tot mai sofisticate de lectură și de înțelegere a construcției unui text deprinse de la materia fundamentală care e limba și literatura română și, foarte de dorit și de la alte limbi, îngăduie o mai mare apropiere de structura fascinantă a textului biblic. Discernământul cultural dobândit face posibilă coborârea inițiatică în latebrele filologice ale propriei tradiții și vizitarea unor spații religioase mult mai diverse. Cine, studiind Maitreyi (s-o mai fi studiind?) sau Scrisoarea I, nu e vizitat de gândul răsfoirii măcar a Upanișadelor? Cine, aruncându-și ochii pe amărâta de lecție de Homer de la literatură universală nu se întreabă cum arătau și marile epopei indiene? Cine, uitându-se la vechitura mereu uimitoare de Șapte ani în Tibet, nu se întreabă ce e cu Buddha până la urmă? Cui, aflând de pretutindeni din media de Islam, nu-i vine în gând ideea, vorba neuitatului Pristanda, să dea o raită prin Coran și prin hadithuri? Pus dinaintea atâtor ispite, profesorii de religie de liceu pot să exclame, cu același Pristanda, „grea misie, misia de polițai” sau, dimpotrivă, să-și țină cumpătul și să încurajeze expert explorări în lumile acelea, pe urmele savanților care au făcut gloria culturii europene.

Miza unui asemenea parcurs școlar este, în prima instanță, consolidarea cunoașterii, a spiritului critic și a discernământului intelectual, condiții necesare ca o disciplină să facă obiectul unui examinări la bacalaureat. Altfel nu se poate.

Dacă vrei să girezi și educația religioasă din România, va trebui să-ți asumi cinstit formarea, în departamente speciale și pe categorii de competențe destinate diverselor trepte de studiu școlar, a profesorilor de religie care să îndeplinească în mare standardele amintite. Asta ar însemna, de fapt, revoluționarea învățământului teologic

Întrebarea majoră este dacă așa ceva e astăzi posibil cu absolvenții de facultăți de teologie din țară. Pentru că dacă nu e posibil, te poți întreba mai departe ce au făcut respectivele facultăți vreme de treizeci de ani pentru infrastructura școlară din România. Cam ce au făcut guvernările succesive pentru infrastructura de transport. Ridicarea mizei pentru disciplina „Religie” în școli vine acum la pachet, cum se spune, cu ridicarea necesară a standardelor de profesionalism al absolvenților de teologie. Nimeni nu spune că un preot de țară sau de oraș, cum le e felul, trebuie să aibă o cunoaștere vastă în domeniul educației școlare. Fiecare cu misiunea lui. Însă, dacă vrei să girezi și educația religioasă din România, va trebui să-ți asumi cinstit formarea, în departamente speciale și pe categorii de competențe destinate diverselor trepte de studiu școlar, a profesorilor de religie care să îndeplinească în mare standardele amintite. Asta ar însemna, de fapt, revoluționarea învățământului teologic din țară în sensul celei mai înalte expresii a gândirii religioase: accesul la cunoaștere pentru celebrarea și deplina exercitare a libertății de conștiință cu care am fost înzestrați, în mod specific, de Creator.

Altfel scrisoarea pripită a reprezentanților celor treisprezece (treisprezece!) culte din România va putea fi interpretată ca o mirabilă coaliție a unora deciși, de fapt, să-și conserve liniile tactice și „libertatea de a trage cu pușca”.

PS E notabilă și, cred, nu întâmplătoare absența din lista semnatarilor scrisorii celor treisprezece a reprezentantului Cultului Mozaic din România.

PPS M-aș fi așteptat ca reprezentanții atâtor culte să susțină ideea înscrierii în rândul materiilor opționale la bacalaureat a bietei discipline „Limba latină”, care a beneficiat în trecut de acest statut. Iluzie, desigur! Limbile clasice, fără de care accesul la textele tradiției creștine este de neconceput, au fost, cum altfel?!, prohodite deja și coborâte în groapă. Drum lin la vermină!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp