Duminica seară, în toate comunitățile vii ale ortodoxiei, s-a desfășurat vecernia iertării. Un obicei sănătos, legat de ritmul mănăstirilor, trecut în ultimii ani în gestica legată de post a creștinilor. Ce poate face un „iartă-mă” rostit din inimă știe oricine. Preface cenușa inimii în flacără nouă, reface în lumină cel mai lung drum din lume... de la inimă la ureche.
Miezul acesta al iertării diferențiază veganismul, ca modă de nutriție, de postul adevărat. Până și pentru oamenii crescuți în spiritualitatea tradițiilor vegane, postul nu era doar o afișare de meniu, o simplă listă de bucate. Că astăzi este altfel vine din nepermisa transformare a cunoașterii lui Dumnezeu în moda sincretismului cultural, rupt de ceea ce este inima postirii: iertarea rugătoare.
Spiritualitatea legată de alimentație propune nu doar mâncare și postire, ci și un efort personal de lucidizare a vieții, de lămurire a valorilor prin care legi viața ta de viața aproapelui, valorilor prin care îți trăiești viața fără să afectezi bucuria de viață a aproapelui.
Ne stă mărturie Scriptura că postul nu este un chin, că provocarea trupului în a primi sufletul de partener de efort nu este invenție modernă. Cum a posti nu este o practică retrogradă, care anulează propria voință, comentariile celor care nu postesc sunt libere. Poți vorbi despre ce nu înțelegi mai ușor decât despre ceea ce înțelegi. Poți striga nemulțumirile, le poți posta pe vreunul din canalele de comunicare ce-ți stau la dispoziție, îi poți batjocori pe cei care fac din efortul postirii o chestiune de viață și de moarte.
Pentru creștinul ortodox, și nu numai, a posti este modul de trăire a unui adevăr simplu: că face parte din Biserică, că aparține unei familii, că poate fi în această familie pe viață și pe moarte. Nu suntem condamnați să postim. Suntem chemați să ne aducem aminte fiii cui suntem, cărui Dumnezeu ne închinăm. Postirea este un efort inteligent de cumpănire între viața ca moarte și viața ca viață. Oricât de metaforic al părea.
Postul nu este numai o chestiune alimentară și transformarea lui în idol sau frustrare nu are de a face cu Hristos.
În România de altădată, pe care pare că o invidiem tot mai mult, la vremea aceasta se spălau vasele și tingirile și vesela casei, câtă era, punând parcă punct unei vremi pentru a trăi altă vreme. În temnițele comuniste, prigoniții umiliți prin înfometare, rupeau de la gura lor în vremea postului pentru că știau că postul e mai mult decât efort de alimentație, e mai mult decât modă, e mai mult decât dieta sărăciei în care se zbate un om sau o familie. E întâlnirea cu Dumnezeu, El Însuși propunându-se ca mâncare: Trup și Sânge. Pentru a se împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos, creștinul caută să-și restaureze întreaga trăire. Nu-i ușor. Uneori nici nu apuci să simți că postești, pierzi, te pierzi. Îți dorești să postești și constați că nu poți: ritmul muncii, viața cotidiană, relațiile de familie ori prietenia cu alții, colegialitatea. Toate pot fi motive care să nu te ajute să postești. Galantarele magazinelor, meniurile de la serviciu, graba trecerii prin zi. De aceea, postul nu este numai o chestiune alimentară și transformarea lui în idol sau frustrare nu are de a face cu Hristos.
Ce știm sigur, creștini fiind, este că Hristos nu s-a întrupat să ne propună o nouă carte de bucate ori o serie de rețete vegane. Oricât de sănătoase ar fi, nu acesta este sensul întrupării Lui. A reduce postirea doar la obiceiul alimentar, a strecura mărarul prin sita absurdității rigoriste produce orice altceva decât viață. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu scria: „Pentru a fi eu însumi, am nevoie de tine. Dacă nu ne privim în ochi, nu suntem oameni cu adevărat”. Postul ne propune să fim oameni cu adevărat, privind pe Dumnezeu în ochi. Iar ochii Lui sunt ochii aproapelui meu, luminați de iertare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.