(Foto: Guliver/Getty Images)
- Ana, te rog, apucă-te de teme! Iar ne prinde noaptea!
- Stai să-mi număr like-urile!
Prietena mea trage adânc aer în piept ca să-și găsească ultimele resurse de calm. O privesc și îmi surâde amar. Până în clasa a cincea, totul a fost perfect: aveau o relație armonioasă și se bucura mult că Ana era încă un copil care se juca de-a ce-i dicta imaginația. Dar când a sunat clopoțelul în septembrie, fetițele din vară au început să-și măsoare viața în like-uri.
- Uite, cu asta mă lupt în fiecare zi! Parcă-i alt copil!
Mă gândesc cu groază la ziua când și copiii mei se vor îndrepta spre adolescență, iar eu, înaintând în vârstă, probabil voi avea tot mai puțin din lejeritatea cool pe care ei și-o vor dori.
Între generațiile noastre nu mai este conflictul tradițional, este pur și simplu o prăpastie. Referințele tinereții noastre nu au nicio legătură cu realitatea prezentului lor. Pot doar să-mi imaginez ce înseamnă să aștepți niște like-uri pe facebook la 13 ani. La vârsta Anei, împrumutam câinele vecinilor ca să am un motiv să mă plimb cu prietena mea de suflet în cartierul unde locuia băiatul pe care-l plăceam. Ne opream pe malul Someșului să mâncăm corcodușe și să ne facem curaj să trecem pe strada lui. Nu aveam angoasa unui like, ci speranța unui întâlniri. Ani de zile am păstrat toate „bilețelele” pe care le găseam în bancă, colțuri rupte din paginile de caiet care funcționau ca un messenger rudimentar. Când profa scria la tablă, mesajele zburau peste bănci și treceau din mână în mână până la destinatar. De cele mai multe ori conțineau întrebări foarte simple și directe: „Azi vii pe jos acasă?”. Cunoșteam scrisul de mână al tuturor copiilor din clasă ca să ne putem identifica fiecare expeditorul. Și astăzi știu cum scriu Edy, Seba sau Nicolae.
- Am 20 de like-uri!
Ana vine radiind în bucătărie.
- Perfect! Lasă telefonul aici, să mai adune câteva, și du-te, te rog, la învățat!
Prietena mea se întoarce spre mine.
- E o zi norocoasă! Dacă nu-și atinge pragul psihologic de like-uri, e jale! Nu mai ai cu cine să te-nțelegi!
Zâmbesc, dar nu e zâmbetul meu.
- Sâmbăta trecută a dormit la colega ei de bancă, s-o consoleze! Îl „prinsese” pe prietenul ei „curtând” mai multe fete pe facebook. Avea așa de multe ferestre de conversație deschise, încât le-a încurcat și i-a trimis mesajul greșit. Tragedie greacă, nu altceva!
Conștientizez brusc cât de simplu este acum să fii Don Juan de gimnaziu! Poți face totul din butoane: curte pe what’s app, small talk pe facebook și declarații de dragoste prin sms. Ce bătaie de cap era odată! Ce desfășurare impresionantă de forțe pentru a cuceri niște inimi: tați severi de care să treci („măi, băiete, la ora asta se sună?!”), curajul de a bate la ușă, alinierea justă de planete ca să găsești acasă pe cine vrei, să reușești să-i spui față în față ce ai pe suflet și să aștepți cu inima cât un purice un răspuns! Dragostea avea mult dintr-un drum inițiatic – astăzi o luăm pe scurtătură, pe facebook.
Deși comunicăm mai ușor și mai rapid, suntem adesea mult mai singuri. Avem prieteni cu zecile, dar unii nu ne-au privit de ani buni în ochi, deși ne trimit noiane de inimi și îmbrățișări virtuale din același oraș. Stăm liniștiți, sunt bine, ieri tocmai ne-au mai dat un like.
Când oamenii sunt la un click distanță, prietenia devine relativă, iar dragostea își pierde din emoția și poezia ei, oricâte emoticoane noi se vor inventa pentru trăirile noastre. Până când se vor crea roboți care să întrunească toate idealurile noastre de suflet-pereche suntem blocați unii cu alții. Ține doar de noi să ducem poezia mai departe. Oricât ne-am dezbina și ne-am cufunda în fake și derizoriu, dragostea rămâne cea mai mare forță prin care putem schimba ceva din lumea asta și din noi înșine.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Singurul lucru rezonabil pe care il putem face este sa infruntam realitatea imediata, invatand sa o folosim in beneficiu nostru si al copiilor nostri. Realitate care se cheama progres, vrem - nu vrem.
Lupta cu inertia, vorba poetului...
in raport cu generatia noastra. Dar, asta e, nimeni nu vrea un post de inculpat, toata lumea opteaza pentru functia de judecator. Intr-un fel, Dorian Gray e nemuritor.