Dorin-Gabriel Mureșan

Noutățile din presă cu privire la negocierile care au (sau au avut) loc între sindicatele din învățământ și guvern mi-au adus aminte de un text pe care l-am scris, cu mult năduf, acum mai bine de trei ani, despre ce înseamnă să fii părinte de elev în această țară, aflată parcă într-o nesfârșită perioadă de tranziție. Foto: Inquam Photos / George Călin

O trecere în revistă a decalogului, adică a celor zece porunci pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moise, săpându-le în două plăci de piatră, ne ajută să înțelegem că legea la care se face referire aici gestionează, cu o înțelepciune practică imposibil de egalat, modul în care omul ar trebui să se raporteze la Dumnezeu, pe de o parte, și la oameni, pe de altă parte. Interiorizarea acestui cumul de legi, care dau substanță relațiilor (atât pe verticală, cât și pe orizontală), face din Dumnezeu și din celălalt (aproapele) doi catalizatori puternici în formarea identității. În cuvinte mai simple, evreii au fost învățați că identitatea lor, individuală și națională, se constituie, se dezvoltă și se consolidează prin și în relații. De unde și unitatea lor istorică greu de egalat și imposibil de zdruncinat.(Foto: arhiva personală a autorului)

Mediile virtuale sunt invadate de tot felul de binefăcători care ne promit și marea, și sarea. Vorbitorii motivaționali împachetează fericirea într-o prea vulgară... descurcăreală. Suntem invitați și învățați să descurcăm ițele oportunităților spre a reuși ascensiunea pe o (spun ei) incomodă și inaccesibilă scară ierarhică, financiară și socială. Pe de altă parte, în cadrul conferințelor despre fericire, psihologii ne recomandă starea de bine, pe care, în mod similar, chiar dacă nu atât de vulgar, o identifică cu... reușita. Foto: Dorin Gabriel Mureșan

Pentru întâia oară în viață, a înțeles cât de greu este să fii liber. Cât de greu este să nu mai ai nicio responsabilitate. Cât de greu e să îți găsești un sens în afara unui colectiv în care îți erau trasate niște sarcini. (Foto: Wavebreak / Profimedia)

Pe vremea când eram preșcolar, de fiecare dată când treceam pe lângă rafturile bibliotecii părinţilor mei, nu rezistam ispitei de a extrage o carte şi de a o mirosi. (Foto: Profimedia Images)

Sărbătoarea Învierii nu este despre ouă roşii, despre iepuraş sau despre alte tradiţii (cu toate că ele merită păstrate), ci despre faptul că Dumnezeu a iubit într-atât lumea încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Foto Inquam Photos

Deunăzi, trecând pe lângă casa vecinului, l-am întâlnit pe acesta în cadrul porții larg deschise. Purta o discuție cu o persoană pe care nu o cunoșteam. Probabil un vizitator pe picior de plecare. Am căutat instinctiv privirea vecinului, și, după ce am reușit să mă agăț de ea, mi-am încetinit pasul și mi-am mișcat bărbia în jos, în semn de salut. Răspunsul vecinului meu însă nu a mai venit... (Foto: Anna Koldunova / Alamy / Alamy / Profimedia)

Recent, am întâlnit la sala de sport o persoană foarte tânără (sub 30 de ani), care, după un scurt dialog, mi-a mărturisit că nu mai lucrează de câteva luni, că și-a „luat” un an sabatic și că alegerea lui a fost cauzată de un burnout. Foto: Simon Kadula / Panthermedia / Profimedia