Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

Șobolani de lux

Odată, în secolul trecut, eram eu mai mic - vine tata de la serviciu și… misterios pune niște hârtiuțe tipărite pe masă.

- T, i, ch... ti-chet, tichet! zice soru-mea, care știa deja să citească.

- Ce? zic eu.

- Nu…ce, poftim! mă articulează Ticu (că așa îi zicem noi lu' tata). Tichet, adică bilet - bilet de intrare.

- Aha! mă prefac eu că am înțeles . Deși, nu puteam să pricep ce se va întâmpla la ieșire. De ce nu a luat și bilet de ieșire? Mă rog, îmi rețin fireasca curiozitate și întreb:

- Bilete de intrare… la ce?

- Am primit niște bilete gratuite la birou și nu le-a vrut nimeni! îi spune Ticu lu' Mica (așa îi zicem noi lu' mama). Îți dai seama, le-am luat eu imediat și le-am scos și ochii, cum că: Hai că mă sacrific io! Ce zici?

- Eu știu? zice Mica, nici n-am cu ce să mă-mbrac...

- Păi ce, io am? Și-așa n-aveam nimic de făcut mâine seară. Sau vrei să stai la Telejurnal!? zâmbește Ticu într-un fel…

- Bilete la ce??? urlu eu, ca și când viața mea depindea de acest răspuns. Întotdeauna făceau așa: nu mă băgau în seamă. Vorbeau niște chestii de neînțeles și, fix când începeam și io să prind firul, nu mă mai ascultau defel.

-Bilete de intrare… la ceeee?

- La… Operetă! zice Ticu, cu o sclipire greu de deslușit.

Pauză lungă.

N-am mai zis nimic. E drept că-mi era rușine c-am țipat, dar nici nu știam clar ce-i aia „Operetă”. Înghit în sec și plec. Mă retrag în dormitor, sub pat.

Ne mutasem de curând „la Capitală”, habar n-aveam ce-i aia Opereta, da-mi plăcea așa...la ureche: Tichet pentru la Operetă! Trebuie să fie o doamnă tare cochetă dacă îți trebuie bilet să mergi la ea. Bașca, stația lu' 318 se cheamă cu numele ei…

Știu că în spate acolo, la „Operetă”, fix în stație, era mereu parcată o limuzină infinită. Așa-i ziceam eu și cu soru-mea: infinită si bătucită (că pe cât era de lungă, pe-atât era de scundă). Eram amândoi fascinați de mașinile bătucite; văzusem vreo două-trei în București, iar pe restul le vânam din filmele americane: stop a mea!

Cadillalacul (cum puteam eu să-i zic) roșu și nesfârșit era parcat cu nonșalantă fix în stația de autobuz (doar așa puteai să-ți dai seama cât e de lung: prin comparație cu 318-le). Ei bine, OZN-ul nostru, am aflat eu dintr-o sursă secretă, îi aparținea „solistului de la Operetă”. Tam-pam-padammmm! Era...Actor! - nici asta nu știam ce-nseamnă, dar lasă! Aflu eu chiar mâine cine-mi sunt Actorul și Opereta lui care își pot permite singurul Cadillalac din țară!

„Văduva veselă” a fost un nou prilej să-mi dau seama că multe chestii sunt ciudate si că adulții fac lucruri inexplicabile, cum ar fi că… acum vorbesc – acum îi apucă cântatul! Plus că, dacă e vaduvă - de ce e așa de veselă? Oricum, a venit multă lume în vizită la Doamna Opereta (probabil s-o consoleze după decesul soțului, Actorul). Toți erau bine îmbrăcați, cu frace si toaoalete (adica rochii lucitoare cu pampoane). Pe scaune, cu mănuși și ocheane pitice, toți tăceau sau vorbeau la ureche, pe când în sufragerie, care era și de o mie de ori mai luminată, toții vorbeau tare și deodată îi apuca cu triluri. Mi-a plăcut. M-a vrăjit.

La sfârșit, celor din lumină le-a dat și șampanie în pahare adevărate, de cristal (am auzit eu cum oftau două babe pudrate care purtau blănuri, dar aveau și evantai). Au mai cântat o dată-n cor și gata: urale nesfârșite, lacrimi reținute, plecăciuni adânci. Te lua cu amețeală și parcă se dăduse drumul la căldură: atunci am știut - pe loc si fără ezitare: eu am să mă fac Actor!

Altă dată, tot în secolul trecut, crescusem măricel - de câte ori luam 318-le simțeam furnicături și mă-nfigeam rapid la geam: vedeam locul unde-o să mă fac Actor. Ne apropiam de stație și ce să vezi: pustiu! Nu tu Operetă, nu tu Cadillac! Doar nori de praf în aer, nămeți de noroaie sub roți, basculante, căramizi. O mămăiță pune mâna la gură si jelește:

- Vai maică, ăștia fărâmă tot! Uite, a culcat și Opereta!

Rămân fără suflare. Mă las moale cu capul pe geam. Nu se mai face stație că intră praful. Plâng ușor, stins ca și când am mai trecut prin alte mii de suferinți: Asta-i viața, ce să-i faci? N-o să mai ajung Actor!

- Foarte bine că dărâmă, zice unul cu geantă diplomat, n-ați văzut ce mizerie era? Așa mai scăpăm de șobolani!

Șobolani?! Aiurea, că fusesem io p-acolo de mai multe ori și n-am văzut niciunul. Auzi la el, șobolani!

II

Nu îmi iese din cap replica unui cascador abulic, care se lăuda prin anii '90 în câte filme a jucat el și c-a avut și replici și bătăi și c-a schimbat nu știu câți cai și cel puțin tot atâtea partenere, actrițe în vogă. Ce mai: mușchiul cu sclipici! Replica lui mă obsedează. Mă urmărește chiar de dinainte de a fi rostit-o el.

Filme românești de reținut în perioada aia se făcuseră doar două: Hotel de lux și Șobolanii roșii. Într-un târziu, spre dimineață, când șvarțănegărul nostru începuse să mai și respire, cineva mai curajos sau poate doar inconștient, întreabă:

- Care este ultimul film în care pot să vă urmăresc?

Replica pică scurt, de sus și fără echivoc:

- Șobolani de lux!

III

De curând, în secolu-ăsta, după multe alte demolări, cumva am reușit s-ajung actor. Și, ce să vezi? Ne urmărește teama! Sălile de teatru au îmbătrânit. Nimeni nu le mai repară: lasă-le să cadă, poate ieșim mai ieftin așa! Pe unii i-au inchis, că cică le e frică de cutremur. Cică le e de-un incendiu, de-o calamitate, ceva.

Stați liniștiți, nu vă fie teamă, suntem primii care simțim primejdia! Nu știți? - de la zoologie: primii care scapă suntem noi, șobolanii. Șobolanii de lux!

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • check icon
    Hi,hi, parcă văd cam cine ar fi cascadorul...hm,dar șobolanii,sunt,sunt,mulți și de toate felurile,săraci sau de lux,isteți sau nu,îi vezi dimineață în stații la Unirii sau jos la metrou.cu carte, prin vechile teatre de-i înjură nea Jan când trage tomberonul,grași din subsolul marilor cârciumi,de lux sau nu.....hi,hi...
    • Like 0
  • N-am visat niciodata sa devin actor, desi arat destul de bine, dar mi-am dat intotdeauna seama ca nu am nici cel mai mic talent pentru actorie. Acum sunt inginer si n-am regretat niciodata asta. Si cu toate astea chipul meu a ramas inregistrat undeva pe o pelicula, intr-un film.
    Era prin 1984 sau 1985. Mergeam pe Bulevarul Magheru cand la un moment dat ma opreste un domn relativ in varsta si ma intreaba : "Domnule, nu vrei sa joci intr-un film ?" Ma uit la el cu neincredere stiind cati escroci sunt prin Bucuresti. "Hai domnule, ca e treaba serioasa ! Sergiu Nicolaescu face un film despre 23 August si avem nevoie de figuratie. Dumneata ai o figura mai ariana si ai putea juca rolul unui ofiter neamt". Eu tot neincrezator. "Domnule, sediul filmului e aici aproape, la cinematograful Scala. Ce te costa sa mergi pana acolo ?" In cele din urma am mers si m-am convins ca era treaba serioasa. Mi s-a fixat o intalnire pentru a doua zi la teatrul "Ion Creanga". M-au imbracat in uniforma de ofiter neamt si am mers cu un autocar pana intr-un loc unde filma Sergiu Nicolaescu. Ne-am aliniat iar Nicolaescu ne-a trecut in revista. Ne-a oprit aproape pe toti pentru filmarile ce urmau a doua zi. Ni s-a spus sa ne tundem scurt, lucru care mie personal nu prea mi-a convenit. Totusi pentru binele artei am facut-o si pe asta (!). A doua zi ne-am prezentat la Clinceni, la aerodrom. Ne-am aliniat iarasi iar Nicolaescu ne-a mai trecut o data in revista. S-a oprit in fata unui tanar imbracat in uniforma neagra de SS-ist uitandu-se cu mare atentie. “Lipseste ceva, lipseste ceva…”. Iar apoi izbucneste : “Unde e insigna partidului ?” Raman nauc. Care insigna a partidului ? Toti se uita la fel de nedumeriti ca si mine. “Insigna partidului nazist, idiotilor !” si mai trage si o injuratura urata. “Sa vina Ileana (Oroveanu) la mine !”. Se prezinta o doamna draguta si foarte speriata. “Unde sunt insignele partidului Ileana, ca am adus special mai multe din Germania ?” “Le-am uitat”. “Nu ma intereseaza, rezolva probelma !” In cateva minute domna se prezinta cu un nasture pe care il imbraca in panza alba si deseneaza pe el cu carioca un cerc rosu cu o svastica neagra in centru pe care o coase pe cravata SS-istului. Nicolaescu mai verifica o data si e multumit. “E bine, la filmare nu se vede”. Apare un alt tip, mic de statura, care ne trece in revista. Am aflat ulterior ca era Mircea Voda, machiorul. Se opreste in fata mea : “Dumneata trebuie sa te tunzi !” “Mai mult de atat ?”, intreb eu mirat. “Da”. “Fugi domnule de aici, ca nu ma tund”. “Nu te tunzi, nu filmezi !” “Bine. Atunci nu filmez !”. Am plecat suparat la autocar si m-am infundat intr-un scaun. Am adormit si m-am trezit undeva, mult dupa orele amiezii. Se filamau niste scene in preajma unor corturi unde niste ofiteri germani studiau niste harti. Nicolaescu era intr-un ARO cu o portavoce in mana. “Dati foc la cauciucuri !” Cineva aprinde vreo 3-4 cauciucuri. “Ce-i asta, vreau fum, aprindeti vreo 10-15 cauciucuri !” Dupa ce le-au aprins a disparut, pur si simplu, Bragadiru din campul nostru vizual. Nicolaescu discuta cu cativa piloti care zburau deja pe deasupra noastra printr-o statie radio aflata in masina. Avioanele coboara in picaj si trec prin perdeau de fum la 20-30 de metri deasupra solului. “A fost bine ?” se aude glasul unui pilot in statie. “A fost bine dar vreu sa coborati si mai jos”. La urmatoarea dubla avioanele au trecut atat de aproape de sol incat am crezut ca n-or sa se mai redreseze. “A fost bine ?”, intreba din nou pilotul. “Da, e bine”. Ma intrebam atunci cine e mai nebun, Nicolaescu sau pilotii. La un moment dat lui Nicolaescu ii cad ochii pe mine : De ce nu filmezi domnule ?” Ii fac semn ca nu sunt indeajuns de tuns. Mai trage o injuratura urata si isi vede mai departe de treaba.
    Am plecat acasa fara sa filmez nimic. Peste cateva zile ma cauta din nou impresarul cu figuratia, intrebandu-ma daca nu vreau sa filmez. “Bine domnule, daca filmul asta nu se poate face fara mine, o sa vin”. S-a filmat undeva pe malul unui lac, cred ca la Balotesti, la intr-o vila a fostului sediu al comandament german. De data asta n-am mai scapat ; am fost tuns de nu mi-a mai ramas decat ceva par in varful capului, spre amuzamentul de a doua zi al colegilor de serviciu care ma intrebau daca m-a prins militia cu ceva. Satisfactia mea a fost cand si Nicolaescu a patit ceva asemanator, cu toate protestele lui. O tanara cu o figura stearsa si cu un neg mare pe fata se tot lipea de Nicolaescu. “Cine e, intreb eu pe cineva, fiica-sa ?” “Ei si dumneata, e noua lui iubita”. Ma intreb cum naiba un barbat asa de frumos si care alege pentru filmele lui numai actrite frumoase, se incurca cu femei nu atat urate, cat sterse, cum a fost dealtfel si Ileana Popovici, fosta lui sotie. Ni s-au dat cateva indicatii a ceea ce aveam de facut, nu mare lucru : plimbam niste hartii si infigeam niste stegulete intr-o harta mare de pe peretele din fundal. “Nu ma faceti sa stric pelicula ; trebuie sa ne iasa din prima”. Cativa actori de la Teatrul german din Sibiu carcoteau nemultumiti intr-un colt : “De ce naiba ne-au mai chemat pe noi daca nu spunem nimic in limba germana ?” Trebuia sa intre batand pas de defilare un ofiter care sa se opreasca in fata generalului nemt (Sergiu Nicolaescu) si sa spuna, “Domnule General, o telegrama de la Bucuresti”. Intra ofiterul, se opreste in fata lui Nicolaescu si spune foarte serios : “Tovarase General, o telegrama de la Bucuresti”. Toata lumea e pe jos de ras iar atmosfera se destinde. S-a filmat pana seara tarziu. De data asta totul a iesit foarte bine.
    Sunt foarte multumit ca chipul meu a ramas acolo, pe pelicula, intru eternitate, chiar daca nimeni nu ma stie. Ulterior filmul a fost completat, dupa ’90 si cu alte scene in care apar si alte personaje, inclusiv regele Mihai. Filmul a fost redenumit “Oglinda”. A aparut si pe DVD, asa ca l-am cumparat. Din cand in cand il mai vizionez. Ce tanar eram !
    • Like 1
  • Ce mai, cu tot viscolul de afara, mi-ati inseninat ziua! Avem actori talentati, haruiti cu patima verbului. Sunt convins ca, in scurta vreme, numarul scenariilor de exceptie va creste semnificativ. E pacat sa parasesti o tara in care cei care se declara ciobani scriu ca domnul Jura si tinerii actori te delecteaza cu texte precum cel al domnului Vizante. Te poti intreba de ce apar atatea carti proaste cand avem multi scriitori talentati, te poti intrista ca sunt copii palmuiti sau mai rau, dar nu poti sa te feresti de boarea optimismului, desi, dupa cum spunea Tutea, optimismul este boala plavanilor. Daca acesta este pretul, voi risca sa-l platesc. Am citit "Nastrusnicul Maurice si rozatorii sai educati" a lui Terry Pratchett. M-a amuzat copios. In plus, are dreptate: uneori, e greu de facut diferenta intre oameni si sobolani...
    • Like 4


Îți recomandăm

Dove cover

De ce au nevoie adolescenții pentru a-și dezvolta o imagine sănătoasă de sine? De mai mulți factori protectori, dintre care cel mai important este relația de încredere și apropiere cu adulții din viața lor, cu precădere părinții.

Citește mai mult

Mădălina Stănescu

„Nu ar trebui să existe business de niciun fel care să nu aibă prezență minimă în online, iar aici mă refer la website în primul rând și apoi la pagini pe rețelele de socializare. Încă mai sunt afaceri care au numai prezență pe Facebook, iar noi le spunem că nu e sănătos să-ți pui tot ce ține de identitatea și brandul tău pe o singură platformă, care, iată, acum ceva săptămâni, a picat 6 ore, nu a mai funcționat deloc”, spune Mădălina Stănescu, fondator Optimized,

Citește mai mult