(Foto: Inquam Photos / Alberto Groșescu)
Îmi imaginez următorul scenariu, care în noiembrie 2014 părea să fie cel mai probabil să se împlinească. Victor Ponta președinte. Stau și mă întreb, oare în acel context am mai fi discutat noi astăzi despre subordonarea politică a procurorilor de către CCR prin transformarea președintelui într-un simplu executant al deciziilor ministrului de justiție? Mă tem că nu. Putem presupune, fără să greșim prea mult, că Victor Ponta, propulsat în cea mai înaltă demnitate publică din stat de către PSD, ar fi acceptat fără rezerve orice i-ar fi propus ministrul de justiție al unui guvern PSD, fie că acesta s-ar fi numit Iordache, Toader, sau Ghiță, ignorând în același timp avizul Consiliului Superior al Magistraturii, oricare ar fi fost acesta.
În aceste condiții, putem spune că soarta procurorilor șefi era de dependență față de politic și în contextul constituțional anterior acestei interpretări nefericite pe care a dat-o Curtea Constituțională a României, rolul președintelui putând fi interpretat ca fiind unul de contrabalansare în interiorul puterii executive, în raport cu deciziile guvernului.
Spun că decizia CCR mi se pare nefericită din două motive.
În primul rând, președintele republicii nu își poate îndeplini atribuțiile constituționale într-un mod exclusiv formal, chiar dacă solemnitatea este intrinsecă actului. Președintele își asumă responsabilitatea modului în care își exercită atribuțiile. În argumentarea acestei susțineri, am să folosesc drept exemplu o întâmplare recentă.
Cu doar o săptămână în urmă președintele Klaus Iohannis a formulat de la pupitrul prezidențial - de unde este văzut de tot românul - două întrebări pentru Guvernul României. Una a fost referitoare la starea bugetului de salarii și pensii, iar cealaltă legată de absorția fondurilor europene.
La întrebarea legată de salarii și pensii a găsit de cuviință să-i răspundă doamna Vasilescu de la Ministerul Muncii. Nu oricum, a făcut-o pe Facebook, adică acolo unde este urmărită în general doar de admiratorii domniei sale. Intervenția doamnei ministru a fost următoarea: „Mai aveți bani de pensii și salarii?” Pai cine a promulgat Legea Bugetului de Stat acum câteva luni? Nu mai știe ce a semnat?”
Doamna Vasilescu, fiind coresponsabilă la construirea bugetului actual, dar și direct responsabilă de adăugirile la pensii și salarii, îi reproșează pe un ton obraznic șefului statului faptul că el este cel care a promulgat legea bugetului, sugerând că implicit acesta ar fi și direct responsabil în cazul în care nu vor mai fi bani de pensii și salarii. Repet, a adresat aceste insinuări doar publicului domniei sale.
Urmând această notă, nu m-ar surprinde ca, la un moment dat, cineva din zona puterii actuale să-i reproșeze președintelui faptul că el este cel care a nominalizat-o pe doamna Dăncilă pentru funcția de premier, în contextul în care acesta i-a cerut deja acesteia, în câteva rânduri, să-și prezinte demisia.
Din acest motiv, consider că președintele nu doar promulgă legi și face nominalizări, dar și le și asumă.
Iar în al doilea rând, ținând cont și de componenta politică a funcției prezidențiale, despre care am făcut deja vorbire, ceva nu se leagă în procesul de revocare a procurorului șef DNA, așa cum reiese din interpretarea dată recent de CCR. Astfel, dacă decizia aparține exclusiv ministrului justiției, președintele fiind doar cel care o pune în aplicare, care mai este rostul avizului CSM, aviz ce este poziționat între cele două momente? Nu este cumva inutil un aviz, fie el și unul consultativ, ce survine ulterior momentului deciziei?
Decizia CCR este cu atât mai mult surprinzătoare cu cât refuzul președintelui de a-l revoca pe procurorul șef DNA are în spate un aviz CSM favorabil acestei soluții. Să nu uităm că, în această ecuație, CSM-ul reprezintă componenta profesională.
Față de cele menționate anterior, mă întreb. În actuala decizie a CCR, este mai grav faptul că președintele republicii își mai pierde încă o prerogativă, sau faptul că CSM, care în conformitate cu art. 133 din Constituție reprezintă garantul independenței justiției, devine inutil, prin avizul dat, în procesul de evaluare și revocare a șefilor de parchet?
Adică, dacă tot au decis judecătorii constituționali că decizia îi aparține în exclusivitate ministrului justiției, președintele efectuând doar un control de legalitate a acesteia, nu ar fi trebuit ca aceștia să și mute avizul CSM undeva înaintea deciziei, acolo unde încă mai are un rol, chiar și măcar consultativ? Nu mai spun că din punctul meu de vedere avizul CSM ar trebui să fie obligatoriu, adică să aibă un rol determinant, întrucât doar prin respectarea avizului venit din partea garantului independenței justiției poate fi garantată independența justiției.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Una din principalele probleme ale tarii noastre o reprezinta sistemul legislativ incepand de la legea fundamentala care trebuie schimbata din temelii in sensul adaptarii ei la procedurile de transfer temporar al suveranitatii poporului catre reprezentantii sai desemnati prin alegeri libere,