Mai sunt 10 zile până la încheierea subscripției publice pentru achiziționarea „Cumințeniei Pământului” lui Brâncuși. Ne dorim asta, noi, ca români? Nu s-ar spune, după cheta modestă realizată până acum.
Dar, pe de altă parte, e impresionantă dezbaterea care învăluie această campanie. Desigur, sunt și critici multe, dar și pledoarii ale iubitorilor de Brâncuși. Efervescența aceasta din agora este un exercițiu de sănătate a comunității, care face foarte bine pe termen lung în procesul de ranforsare a societății civile. Am văzut cum democrația injectată ca un vaccin după anii lungi de totalitarism și-a ars etapele de creștere naturală și a devoalat doar malformațiile, de aceea un ghidaj al societății civile, un control și o modelare a democrației sunt abolut necesare.
„Cumințenia Pământului” devine astfel un exercițiu. Asta e partea bună a poveștii.
Nu sunt însă un admirator al conceptului campaniei de subscripție. Cred că a țintit prea sus și a atins doar elite care oricum erau pro. Încercarea de potențare a patriotismului prin sloganul „Brâncuși e al meu” a fost greu digerabilă și destul de abstractă într-o societate aculturală cum este, per ansamblu, cea românească de astăzi. Trebuia măcar să știi cine e Brâncuși, să fi deschis o carte sau un album despre el ca să poți cupla la slogan. Or, dacă ne gândim doar la ultimele 10 generații de bacalaureați mi-e greu să cred în această transmisie de vibrație. N-avem receptorii potriviți.
Dar nu mă dezic de români, nu mă detașez de ei. Mi-aș fi dorit doar ca oamenii de rând, cei mulți, care au mai auzit de Brâncuși să fie atinși într-un fel de o campanie. Și le-aș fi dat câteva exemple. Mă gândesc la românul-turist din clasa medie, care cu siguranță a ajuns cel puțin o dată la Paris în ultimii ani de libertate de circulație. Poate a trecut să vadă spectacolul străzii din fața Centrului Georges Pompidou sau la Les Halles și atunci nu avea cum să rateze inscripția mare cu Atelierul Brâncuși. Scris Brancusi, dar, chiar și așa, a simțit un pic de vibrație de român. Dacă omul nostru mai era și cu străini în grup sau a intrat în vorbă cu alții de pe acolo, nu se poate să nu fi spus „E din România, de unde sunt și eu”. E greu să te abții și recompensa e măreață: „Ah, da? Nu știam...” Privirea admirativă e neprețuită. Omul acesta, românul de rând, cu ceva orizont cultural-geografic, n-ar renunța la o sticlă de vin, la o pizza, la un DVD preferat doar ca să doneze banii și să-și plătească de fapt mândria de a fi de-al lui Brâncuși? Poate că da dacă îi punea cineva astfel problema și nu îl agresa cu patriotismul militant.
O altă situație care te-ar putea împinge spre „Cumințenia Pământului” ține de domeniul imaginarului, dar ar avea efect mobilizator. Să zicem că moștenitorul lui Brâncuși ar deține și „Coloana Infinitului” și vrea s-o ia de la Târgu Jiu, că e a lui. Ne imaginăm vreun moment că n-ar fi o revoluție în toată România dacă cineva ar încerca să taie de la rădăcină simbolul nostru național? Sigur că așa ar fi! Acolo de ce funcționează apartenența ombilicală la opera lui Brâncuși? Pentru că a fost expusă acolo de zeci de ani, că a trăit istorie românească, pentru că știm că are o valoare internațională inestimabilă, pentru că a intrat în ADN-ul nației. „Cumințenia Pământului” nu a avut această șansă de adoptare, dar este tot a lui Brâncuși și tot de valoarea Coloanei. N-am vrea atunci să ne îmbogățim patrimoniul național, să știm că mai sunt și alte obiecte simbol cu care putem să ne lăudăm? Nu neapărat ca țară, ci ca român simplu, când ai prilejul să te prezinți unora sau altora. Nu trebuie să facem o revoluție pentru asta, ci doar să renunțăm la o sticlă de vin, o pizza, un DVD... Nu cred că e mult deloc.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
De fapt-pentru a vorbi de Brancusi- ar trebui ca, mai intai, macar astea doua sa se ridice.