Unii dintre contemporanii mei, care spun că ne respectă credința, descoperă mereu și mereu motive să ne jignească modul de a gândi ori modul de viață. Nimic din ce ne spun nu este o noutate. Sentimentul pe care ni-l transmit este acela al tocmiților lui Țurcanu în procesul reeducării de la Pitești.
Nu lipsește nimic din spectacol: lumina în ochi - e drept că nu mai este cea de lampă, ci cea de televizor, ura înjurată printre dinți, argumentarea hidoșeniei culturale cu ifose atotștiutoare, îndemnul la lovire și chiar lovire reciprocă. E semn că Macarenco nu și-a pierdut din actualitate și deseori este singurul fundament al educației multora dintre justițiarii momentului.
Istoria creștinismului ne-a învățat că nu suntem niciodată victime colaterale, în Hristos neexistând colateralitate, ci împreună-răstignire. Orice creștin lucid știe că a trăi după Evanghelie înseamnă a-ți asuma riscul eșecului. Că mereu se va vorbi despre demnitatea creștinismului și nedemnitatea creștinilor, imperfecții căutători de Cer. Excepțiile intrigă la fel de mult ca alunecătorii în triumfalisme ieftine, de paradă.
Cine a fost Sfântul Nicolae?
Pentru aceia care cred că Sfântul Nicolae este un basm ori o invenție, orice argument am aduce o vor ține pe a lor. Pentru ceilalți…Studii importante ale istoricilor, bizantinologi și istorici ai Orientului creștin, reuniți deseori în jurul Institutului de istorie de pe lângă Basilica San Nicola din Bari, sunt suport despre existența istorică a minunatului Vlădică Nicolae cel din Mira Lichiei. Fie că vorbim despre Economium-ul lui Proclus, Patriarhul Constantinopolului (446 d.Hr) sau Imnele lui Roman Melodul (sec.V-VI), fie că vorbim despre Historia Tripartită realizată de Theodor, citețul marii Biserici din Constantinopol (510/515 d.Hr) o remaniere a Istoriei Bisericești alcătuite de Socrate, Sozomen și Teodoret - care consemnează în lista participanților la Primul Sinod Ecumenic, 325 d.Hr, la numărul 151 pe Nicolae cel din Mira Lycinia, nu acestea par să fi influențat evlavia poporului pentru Sfântul Nicolae.
Povestea ajutorării fetelor de misit în comerțul pe mare, alegerea lui prin lucrare dumnezeiască ca episcop de Myra, intervenția sa în vremuri de foamete ori distrugerea templului Artemisei, minunata sa capacitate de convertire dovedită deseori în discuțiile cu păgânii, atitudinea fermă dinaintea secretarului imperial care caută să-l umilească ori ascultarea sa de ierarhul său din Niceea - pe care-l întoarce din semiarianism la dreapta credință, disponibilitatea sa la rugăciune și talentul său de mediator cu cei care conduc cetatea ori trupele imperiale, toate acestea și multe altele pe care nu le știu mulți, descoperă un Nicolae viu, personaj istoric. Într-o istorie a căror locuri azi sunt sugrumate de ură și preaplin de fiere politică. Cine mai știe, de exemplu, că povestea cu salvarea fetelor o face Nicolae în orașul său natal, Patara, adolescent fiind, îndată după moartea părinților săi. Și că nu scrie la presa locală că a făcut binele, ci se ascunde în norul miezului de noapte, până când lumina lunii îl vădește, la al treilea dar către fete, dinaintea tatălui nenorocos. În noaptea aceea părăsește Patara. Ajuns în Myra este ales episcop și rămâne Episcopul Bisericii lui Hristos până azi. Gesturile lui de camaraderie ajung la noi ca o declarație de dragoste.
Tocit la pingele, Sfântul își ține fața luminoasă în Hristos. E strașnicul Arhiereu ce veghează la pervazul lumii cu cerul.
Personajul acesta străbate încă viața noastră. Ca să nu par „pășunist”, nu voi vorbi despre emoția mea la vremea așteptării Sfântului Nicolae, inima mea fiind strană din Șcheii Brașovului. Dar merită să vă aduc aminte că niciodată nu suntem atât de săraci cât să nu-i dăm o mână de ajutor Sfântului acolo unde e nevoie. Unde pervazul nu există. Și nici încălțări. Fiți voi mâinile lui. Astăzi îmi pare, mai mult decât oricând, că Sfântul Nicoale este un antivirus la toată construcția hardului comunicațional. Programele de ură ce ni le-am montat, pentru a ne bucura de rânjetul stacojiu al batjocorii, s-au blocat în bunătatea lui. Oamenii bisericii, excesivi în comportamente ori atitudini, se devirusează prin smerenia lui. Toți avem de învățat de la el câte ceva. Singurul mod de a-i fi contemporani fiind alergătura de dragul celuilalt. Tocit la pingele, Sfântul își ține fața luminoasă în Hristos. E strașnicul Arhiereu ce veghează la pervazul lumii cu cerul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.