Cum am descoperit bârlogul vampirului Racoviță sau Expunerea unui impostor cinic

Şcoala Generală numărul 7 din Giurgiu, unde am învăţat în clasele I – IV, se afla lângă un ateneu în ruine. Clădirea ateneului era încuiată, dar o gaură din perete făcea posibil accesul unui copil înăuntru. În mod evident, când am descoperit că, sărind gardul şcolii şi târându-mă prin gaura aceea, pot intra clandestin în ateneu, acesta a devenit locul cel mai interesant pentru mine. Exploram scena putrezită, bucăţile prăfuite de role de film de pe jos, camerele înnegrite de fum, încercând să descopăr extraordinarul. 

După câteva vizite, mi-am adus acolo şi cele mai bune prietene şi speculam împreună în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în acea clădire şi ce mistere ascunde. La un moment dat, eram convinsă că este un bârlog al vampirilor. Imaginaţia mea inflamată le dăduse şi chip acestor vampiri, după fotografiile alb-negru ale unor români faimoşi, puse în rame pe pereţii Şcolii numărul 7. 

L-am ales pe Emil Racoviţă pentru că mustaţa generoasă, ochii duri şi sprâncenele încruntate îmi dădeau senzaţia unui personaj malefic. Le-am împărtăşit aceste consideraţii şi prietenelor mele, care, însă, nu erau pe deplin pregătite să creadă că la doi paşi de noi se află casa unui vampir.

Cum eram tot timpul pusă pe farse, în timp unei ore, am cerut voie la toaletă, m-am dus şi am luat fotografia înrămată de pe perete, am sărit gardul şcolii şi, intrând în ateneu, am lăsat fotografia pe jos, scrijelind în praf un singur cuvânt „Plecaţi”. După aceea, m-am întors în clasă şi, în pauză, le-am propus prietenelor mele să vizităm ateneul. Când au descoperit fotografia şi mesajul, au început să ţipe şi au luat-o la fugă, împingându-se care să treacă prima prin gaura din perete. Ajunse înapoi în curtea şcolii, nu m-am mai putut abţine şi, râzând, le-am spus că eu am pus fotografia acolo. Nu m-au crezut. Au fost convinse că le spun acest lucru doar ca să le conving să mai meargă cu mine şi altădată în ateneu şi că încerc, de fapt, să le ascund faptul că acolo este bârlogul vampirului Emil Racoviţă.

Au trecut aproape 20 de ani de atunci. Dar iată că astăzi vampirul Emil Racoviţă s-a întors să mă bântuie. Este deghizat în teorii ale conspiraţiei, ştiri false şi senzaţional înfometat de click-uri. Şi, dacă aş avea un site care să promoveze teorii conspiraţioniste, sunt convinsă că ştirea descoperirii unui vampir pe numele său Emil Racoviţă în oraşul Giurgiu ar primi ceva atenţie, ba chiar ar apărea şi martori care vor jura că l-au văzut în gangurile blocurilor, stând la pândă. Nu există absolut nicio diferenţă între această ştire şi cele despre reptilieni, conspiraţii mondiale, previziuni apocaliptice, dacii ca arhitecţi ai civilizaţiei mondiale, români faimoşi care au inventat absolut tot ceea ce avem astăzi, chiar dacă au fost pe nedrept jefuiţi de invenţiile lor şi acum nu se mai cunoaşte adevărul. 

Zilele acestea mulţi oameni au fost şocaţi să afle că în spatele unui site de ştiri false în legătură cu campania prezidenţială din America s-a aflat un român, a cărui motivaţie pentru distribuirea acestor ştiri a fost admiraţia pentru Donald Trump. Ceea ce m-a şocat pe mine nu au fost ştirile false în sine, ci numărul mare de vizitatori – 3,3 milioane de vizitatori unici pe lună, mai mult de 1% din populaţia Americii. Incidental, Ovidiu Drobotă, proprietarul acestui site este şi managerul site-ului expunere.com, un site dedicat teoriilor conspiraţiei.

Ca o paranteză, ceea ce se întâmplă în America este extrem de interesant, pentru că reprezintă o radiografie a rezultatului produs de ştiri false şi teorii conspiraţioniste, indiferent pe cine vizează acestea. Oamenii s-au divizat în mod iremediabil şi acţionează împotriva ideilor pe care le susţin, crezând că, astfel, şi le apără. Să iubeşti democraţia, dar să îţi invalidezi propriul sistem democratic pentru că nu a câştigat candidatul pe care ţi-l doreai. Să predici toleranţa, dar să lansezi ameninţări cu moartea la adresa unei categorii de votanţi. Cum s-a ajuns în punctul în care nonsensul a devenit noul sens?

Ei bine, răspunsul este, pe de-o parte, fetişul teribil pe care îl avem pentru propriile fixaţii iar, pe de altă parte, groaza de a descoperi că universul propriei gândiri este, de fapt, o cămăruţă. Şi pe fondul acestor două constante vin creatorii de ştiri false şi manipulări, bucuroşi că terenul nu e doar fertil, ci şi deja arat. 

Oamenii înlănţuiţi într-o peşteră, cu spatele la foc, iau umbrele drept realitate. Iar dacă unul dintre ei este descătuşat şi se poate întoarce să privească focul, lumina puternică îi va răni ochii. Va fugi în întuneric, la ceea ce cunoaşte şi la ceea ce poate accepta ca fiind real. Poate că niciodată Mitul Peşterii lui Platon nu a fost mai actual.

În aceeaşi măsură, fenomenul se întâmplă şi ca o replică la globalizare. În prezent, globalizarea nu mai este doar un concept despre care învăţăm la facultate, ci realitatea în care trăim. Ca răspuns, construim microuniversuri, dar nu bazate pe naţionalitate, ci pe valori comune. Ştirile false, în funcţie de specificul lor, devin mantre ale fiecărui microunivers şi sunt binevenite deoarece conferă legitimitate pentru orice acţiune împotriva altui microunivers. Sábato are o teorie în Tunelul, şi anume că fiecare fiinţă umană îşi duce existenţa într-un tunel paralel cu al celorlalte fiinţe umane. Nu există un punct real de intersecţie dar, din loc în loc, de-a lungul unui tunel există ferestre prin care omul poate arunca o privire în tunelul celuilalt, având, astfel, senzaţia că solitudinea sa nu este absolută. Ei bine, ştirile false, contorsionarea imposibilă a adevărului reprezintă cărămizile cu care acoperim acele ferestre, asigurându-ne că nu vom fi niciodată tentaţi să aruncăm o privire în tunelul celuilalt. Astfel, ne hrănim nevoia de confirmare şi ne erijăm în deţinătorii adevărului suprem, dar, în aceeaşi măsură, ne încătuşăm iremediabil gândirea.

Conspirația, sursă de venit

De o parte a conexiunii, în faţa monitorului pe ecranul căruia se poate citi „Senzaţional! Europa se cutremură! Nu o să îţi vină să crezi ce plan a fost pus în acţiune” există un om care are nevoie de confirmare, iar de cealaltă parte, o serie de indivizi fără repere morale, precum Ovidiu Drobotă, care creează ştirile false şi teoriile conspiraţiei nu pentru că le cred cu adevărat, ci pentru că sunt profitabile, iar efortul minim. Like-urile pe care le primesc, numărul mare de vizitatori, totul se monetizează. Conspiraţia devine sursa lor principală de venit.

Trăim într-o societate în care anxietatea este sădită şi cultivată cu atenţie deoarece ea reprezintă cea mai bună afacere: materia primă este inepuizabilă, iar consumatorii ţinte sigure, conversie 99%. Dovezile, demonstraţiile nu mai sunt necesare. Este nevoie doar de câteva cuvinte-cheie care ajung la ţintă, iar efectul este instantaneu. Într-o lume în care adevărul este sufocat lent de către imposturile sale, individul devine extrem de vulnerabil la meandrele gândirii magice. Diferenţa dintre un adevăr şi o impostură a sa constă în faptul că adevărul suportă probe, îndoieli şi dovezi. Impostura se erijează în axiomă.

Exagerările mediatice, teoriile conspiraţiei, ştirile false ne creează anxietate dar, totodată, ne oferă confortul deţinerii adevărului şi dau naştere unei comodităţi intelectuale sinonime cu inconştienţa. Rezultatul este o societate amnezică, în care individului îi este demolat unul dintre bastioanele fundamentale ale autoconservării – memoria. Este ca şi cum, atunci când eşti mic, pui mâna pe oală încinsă şi, în secunda următoare uiţi că te-ai ars, uiţi durerea, fiind, astfel, condamnat să repeţi la infinit aceeaşi greşeală. Memoria este cea care a asigurat continuitatea noastră ca specie. Totodată, este cea vizată în mod direct de ştirile false şi de teoriile conspiraţiei. Iar în momentul în care uităm ce s-a întâmplat atunci când oamenii s-au rănit, divizat şi chiar omorât pentru religie, oricare ar fi ea, pentru a demonstra supremaţia unei rase sau pentru a elimina o ameninţare închipuită, atunci suntem condamnaţi să repetăm acelaşi acţiuni şi să obţinem acelaşi rezultate, împingând la nesfârşit stânca lui Sisif, reconstruind ceea ce am dărâmat şi dărâmând ceea ce abia am construit.

Impostura adevărului este un cancer. Odată pornit, înlocuieşte celulele sănătoase cu cele bolnave şi foarte greu mai poate fi oprit. Sunt convinsă că şi în acest moment sunt oameni care cred că Ovidiu Drobotă a fost expus nu pentru că ştirile lui false şi teoriile conspiraţiei erau ridicole, ci pentru că a „deranjat” pe cine nu trebuia. Transformat în arhanghel al adevărului de către oamenii cărora indivizi precum el le-au hrănit monştrii gândirii magice, le-au alimentat ura printr-un pervers mecanism al promovării iubirii pentru ceea ce este ameninţat de „duşman” şi, ulterior, au scrijelit ameninţarea în praful şi ruinele raţiunii părăsite, el nu îşi pierde credibilitatea, din contră.

Expunerea lui ca impostor şi fabricant de conspiraţii în virtutea simplei legi a cererii şi consumului reprezintă, pentru cititorii săi, doar confirmarea sa. Întocmai precum prietenele mele nu m-au crezut când le-am spus că a fost vorba de o glumă, iar vorbele mele au avut efectul contrar de a le întări ideea ca în ateneul părăsit de lângă Şcoala numărul 7 locuieşte un vampir. Diferenţa este că acum 20 de ani eram nişte copii, farsele erau inocente, iar jocul nu era real. Ne împuşcam cu pistoale cu bile, făceam operaţii pe păpuşi şi ne băteam într-o pauză doar pentru a împărţi prânzul în cealaltă. În lumea oamenilor mari, însă, jocul devine real, iar miza este mult mai mare decât îşi imaginează aceşti creatori de impostură. Este ca într-un teatru al umbrelor în care spectatorii ajung să creadă că spectrele din spatele paravanului sunt reale. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp