De ce să iubești o bucată de metal?

Trăiesc într-o lume în care frigiderul e mult mai deștept decât mine. Să nu mai vorbesc de televizor sau telefon…Dar mașina? Unde mai e locul ei? În inima mea.

2015. Cui îi mai pasă de mașini? Poate doar ecologiștilor. Pentru ei definiția automobilului e „Cutie cu patru roți care scoate fum, mai mult sau mai puțin vizibil. Să protestăm! Demisia!”

Conspiraționiștii au și ei automobilul în lista de subiecte preferate. Motivul pentru care țările producătoare de petrol conduc lumea e mașina. Și uite așa suntem noi sclavii lor. Ai dat la cheie? Gata, în Orientul Mijlociu începe să se mai construiască un zgârie-nor. Placat cu aur, bineînțeles.  

Nici oamenii de rând nu mai au mașina la suflet. Pentru unii ea înseamnă un rău necesar. Au platit o avere ca să o aibă. Au tras dupa ei rate, urmând să descopere că după trei ani e cazul să o ia de la început. Totul ca să petreacă două ore pe zi blocați in trafic. Mașina a devenit o cămăruță de stat pe Facebook, undeva pe banda trei pe Magheru, în drum de la muncă spre școala copilului.

Plăcerea condusului? Automobilul care se conduce singur e aproape o realitate. Urletul motorului în timpul unui derapaj care redesenează marcajele unui drum de munte? Controlul tracțiunii e standard.

Industria auto e prinsă la mijlocul multor trenduri. De la mașinile super accesibile și extrem de economice până la cele mai exclusiviste hypercar-uri, propoziții electrice sau hibride, toate inițiativele par construite cu jumătate de gură. Orice proiect încearcă să împace capra, varza, vecinul, sora caprei, unchiul varzei și așa mai departe. Mașina a devenit democrație. 

Mașina e o prelungire a noastră, facută din materiale mai rezistente și care se repară mai ușor. E construită dupa chipul și asemănarea omului – are ochi, nas și gură. Vorbește. Tare. Face murdărie. Câteodată nu e cuminte

Așadar, în ce direcție ne îndreptăm? Ce ne arată viitorul? Sau mai bine zis, mai are mașina viitor?

Bineînțeles ca da.

De ce? E foarte simplu. Mașina trăiește. Mașina are suflet.

Automobilul e un organism care a știut, știe și va ști să se adapteze oricărei constrângeri sau epoci. Născut din nevoia de mobilitate, a devenit aproape instant un obiect-status. Era unealta celor puțini și bogați. A urmat perioada cult. Mașina era mare, consuma mult, urla din toți rărunchii, din interior te priveau de sus toate starurile Hollywood-ului. Anii ‘60 au însemnat intrarea mașinii in mainstream. Toată lumea își putea permite una, toata lumea și-a cumpărat una. Mașina a devenit un membru al familiei sau partenerul celor singuratici. Tot mai rapidă, tot mai economică, tot mai conectată, tot mai aproape, tot mai relevantă. La fel ca noi.

Mașina e o prelungire a noastră, făcută din materiale mai rezistente și care se repară mai ușor. E construită dupa chipul și asemănarea omului – are ochi, nas și gură. Vorbește. Tare. Face murdărie. Câteodată nu e cuminte. Se mai îmbolnăvește. Dar, în principal, mașina evoluează odată cu noi. Și ca noi. A fost mare si gălăgioasă când ego-ul planetar cerea asta. A devenit accesibilă atunci când puterea și informația au trecut de partea marilor mase. A avut grijă la siluetă când ne-am dat cu toții seama că nu e bine să mănânci foarte mult zahăr sau când e cazul să mai renunțăm la țigări. A devenit politically correct, supunându-se cercetărilor de piață. A devenit socială. A devenit discretă. A devenit atentă la mediu, fără însă a renunța să fie spectaculoasă. Din contră.

Iubirea e combustibilul care duce mai departe mișcarea. Într-o lume în care totul se ghidează după cote de piață, profit și cifre, decizia finală e una bazată exclusiv pe iubire. Chiar și în cazul celui mai pragmatic client

E o chestiune de gust. La fel cum etalonul frumuseții feminine a suferit și suferă schimbări de-a lungul diverselor epoci, fiecare nișă avându-și puriștii ei, așa gândesc si cei (încă) interesați de mașini. Unii sunt blocați în vechituri. Alții sunt obsedați de ultimul racnet. Din punctul ăsta de vedere, trăim vremuri minunate. Industria auto e atat de dezvoltată, încât e greu sa nu găsești ceva la care sa vibrezi. De la remake-uri ale modelelor celebre de acum 20-30 de ani, de la modele clasice care au pe dedesubt tehnologia anului curent până la cele mai noi, extreme și avansate desene sau proiecte.

Dar, de fapt, e vorba de vibrație. De iubire. Pare ciudat, dar iubirea e adevărata benzină. Iubirea e combustibilul care duce mai departe mișcarea. Într-o lume în care totul se ghidează după cote de piață, profit și cifre, decizia finală e una bazată exclusiv pe iubire. Chiar si în cazul celui mai pragmatic si dezinteresat client. E imposibil să nu existe o scânteie care să declanșeze totul. Mașina are suflet, unul mufat la inimile noastre – mecanic, prin trei pedale, un volan și un schimbător, și spiritual prin libertate, accelerație, călătorie, adrenalină. Iar pe iubirea asta nu o poate dărâma nimic. Nici controlul tracțiunii, nici normele de poluare, nici motoarele electrice sau pe bază de apă.

Orice forma ar prelua, mașina va rămâne o fascinație. Un instrument capabil să aducă o imensă încărcătură de bucurie, direct în suflet. O pasiune pe care o descoperim întâi pe peretele camerei în formă de poster. O obsesie care nu ne lasă să dormim până la 18 ani când carnetul pare pașaportul către o altă lume. Un „ceva” care nu ne dă pace, ne face sa luăm decizii iraționale, ne transformă în egoiști, nebuni, maniaci sau grandomani. La fel ca iubirea.

Iar dacă forma sau modurile în care ea încearcă să ne intre sub piele nu sunt întotdeauna pe gustul nostru, să nu uitam: mașina e cea mai „live” expresie a evoluției umanității.

Așadar bine ați venit la prima serie de opinii auto construită exclusiv prin prisma sufletului. O să începem cu o bucată din 1992. O piesă aproape clasică. Vizionare placută!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp