Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Din Canada, cu dragoste: în satul bunicilor mei din România nimic nu se arunca, nici chiar cenușa

Cosaș la țară

Foto: Getty Images

În fiecare zi de marți, când trebuie să pun în fața casei containerele de gunoi, verzi, negre și albastre, sau sacii de hârtie, plini cu frunzele din grădina mea, dar și cu cele din cartier, mă gândesc la bunicii mei. Astfel, mă întorc în timp cu aproape cinzeci-șaizeci de ani. Bunicii mei au trăit în Bohotin, sat vechi moldovenesc, cunoscut pentru soiul de struguri Busuioaca de Bohotin, și menționat în cronici încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare. Aveau o casă nici mare, nici mică, însă bine gospodărită. În spatele casei se întindeau grădina cu legume și livada, iar în față, curtea, cu iarbă și flori, ce dădea spre drumul care trece prin centrul satului. Aveau un grajd pentru o vacă și doi cai și un coteț plin cu găini, rațe și curcani. Bineînțeles, un câine, cu misiunea de a străjui casa, zi și noapte, și două pisici, cu misiunea de a-i fugări pe șoareci, erau nelipsiți.

Deci multă muncă pentru a întreține o asemenea gospodărie, dar și multe satisfacții, și mai ales sursa sigură de venit pentru bunicii mei.

Copii fiind, sora mea și cu mine ne petreceam vacanțele de vară la bunici. Ne bucuram de frumusețea dealurilor și a câmpiilor din jur, de mersul la stână cu căruța, mâncam ouă și brânză „adevărate”, beam lapte, proaspăt muls de la vacă, în timp ce strugurii îi înghițeam lacom. 

Toate acele zile de vacanță încă îmi sunt vii în minte și, bineînțeles, dragi, poate chiar și mai dragi acum, când îmi aduc aminte. Așa că îmi aduc bine aminte de zilele când ne pregăteam pentru vacanța la Bohotin. Mama noastră cumpăra mici cadouri, mai ales haine, pentru bunici, dar cele mai importante lucruri pe care trebuia să le ducem în bagajul nostru erau cutiile cu chibrituri, ziarele, sticlele și borcanele din sticlă. Nici nu vă puteți imagina cât de prețioase erau aceste lucruri, cărora noi, azi, nu le mai dăm nicio atenție.

Cum ajungeam, bunicii le găseau un rost și un loc la toate. Mi-aduc bine aminte, și încă tânjesc după acele vremuri, când bunicii mei aveau o cu totul altă relație cu lucrurile care îi slujeau. N-aș ezita să numesc această relație una „sacră”. De fapt părea mai mult un legământ stabilit pentru totdeauna între bunicii mei și tot ceea ce îi înconjura, fie natură, fie obiecte.

De îndată ce terminam de despachetat, cutiile cu chibrituri erau puse într-o altă cutie, mai mare, ca apoi să fie duse într-un loc uscat, care nu era altul decât întunecimea unui sertar. Ziarele erau ceva mai norocoase. Înainte de a fi strânse bine într-un coș de paie, erau răsfoite pe rând de bunicul, pe când își fuma pipa, pe prispă. Ziarele făceau parte din categoria lucrurilor „sacre”. Toamna, bunicii le foloseau pentru a înveli merele și perele, care, la rândul lor, erau așezate în cutii, depozitate în pod peste iarnă, ori, dacă focul nu se hotăra să ardă în plită, o pagină de ziar venea să-l ajute, pornindu-i flacăra, iar înainte de sărbătoarea Paștelui, când se făcea curățenia generală, ne spunea bunica, ziarele ajutau și ele, ștergând și astfel luminând geamurile casei. Așa știam că în vara următoare trebuia să aducem un alt rând de ziare.

Apoi fiecare borcan și fiecare sticlă erau păstrate cu sfințenie, pentru a le pune să „găzduiască”, peste iarnă, dulcețurile aromate și magiunul delicios, zacusca picantă și bulionul, siropurile, și, bineînțeles, renumitul vin, Busuioaca de Bohotin. Toate erau frumos așezate în cămară sau în beci, așteptând să fie gustate la căderea primei zăpezi. Nimeni în sat nu arunca nicio sticlă, niciun borcan, iar în fața porții nu vedeai niciun container, de nicio culoare, fie verde, fie albastru, așteptând camionul pentru ridicarea gunoiului.

Într-o zi, am văzut o mulțime de capete de lumânări într-o cutie de tablă. Am întrebat-o pe bunica de ce le mai păstrează, doar nu le mai pune să ardă încă o dată. La întrebarea mea bunica mi-a răspuns că aceste capete sunt, de fapt, ceară bună și că într-o zi mă va învăța cum să fac o lumânare dreaptă din ele. Mi-a spus în așa fel, încât am trăit sentimentul că mi-a mărturisit un mare secret. Peste câteva zile, secretul a fost dezvăluit: bunica m-a învățat cum să ridic o lumânare dreaptă din capetele rămase de la alte lumânări.

Nimic nu se arunca. Nimic nu se pierdea. Totul era folosit și refolosit, evaluat și reevaluat.

Chiar și cenușa. Cred că greșesc spunând „chiar”. Cenușa era un alt lucru important, deci „sacru”. Era folosită la spălat vasele și curățat oalele, iar la sfârșitul săptămânii, se puneau într-un container apă și cenușă. Când cenușa se lăsa toată la fundul vasului, apa limpede era încălzită și pusă într-un lighean. Cu ea ne spăla bunica pe cap, iar a doua zi părul nostru arăta mătăsos și strălucitor în bătaia razelor de soare.

Și într-adevăr nimic nu se arunca. Resturile de mâncare de la masă se dădeau la porci, oasele, la câini, cojile de la fructe și legume, la rațe. Iar în cazul în care tot rămânea ceva gunoi, acesta se arunca în plită, încurajând pentru a doua oară focul să ardă, foc la care se încălzea apa pentru spălat vasele.

Aș vrea să mai adaug doar încă un lucru „sacru”, dar sincer, nu cred că ar fi ultimul.

Nici la bunicii mei și astfel, nici la noi, acasă, în Iași, nu se arunca nicio haină veche, bluză, rochie, pantaloni, sau vreun așternut vechi. Pe timp de iarnă, când cămara, podul și beciul erau pline, bunica tăia în șuvițe toate hainele vechi, șuvițe din care țesea preșuri și covoare, unele mai frumoase și mai moi decât altele. Bunicul era cel care rămânea să înfrunte asprimea vremii, având grijă ca toate animalele și păsările de curte să fie la adăpost, sau să aducă lemne în casă, pentru a le aprinde cu ajutorul vreunei pagini de ziar… și astfel căldura căminului să se păstreze peste iarnă.

Bunicii mei nu au știut de teoria lui Antoine Lavoisier, după care „nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă”. Ei au știut doar să transforme un lucru într-un alt lucru. Bunicii mei au fost ecologiști, într-un mod firesc și natural.

Semnez Adriana Gheorghiu din Canada, în acord cu mișcarea din stradă a oamenilor care nu au numai drepturi, ci și îndatoriri, iar una dintre aceste îndatoriri este aceea de a apăra drepturile mediului înconjurător.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Bunicii probabil că nu mai sunt pe lumea asta. Dar satul mai există ? Și, dacă mai e, cum mai arată ?
    • Like 0


Îți recomandăm

Dove cover

De ce au nevoie adolescenții pentru a-și dezvolta o imagine sănătoasă de sine? De mai mulți factori protectori, dintre care cel mai important este relația de încredere și apropiere cu adulții din viața lor, cu precădere părinții.

Citește mai mult

Mădălina Stănescu

„Nu ar trebui să existe business de niciun fel care să nu aibă prezență minimă în online, iar aici mă refer la website în primul rând și apoi la pagini pe rețelele de socializare. Încă mai sunt afaceri care au numai prezență pe Facebook, iar noi le spunem că nu e sănătos să-ți pui tot ce ține de identitatea și brandul tău pe o singură platformă, care, iată, acum ceva săptămâni, a picat 6 ore, nu a mai funcționat deloc”, spune Mădălina Stănescu, fondator Optimized,

Citește mai mult