Foto: Profimedia Images
Personal, asociez omul frumos cu un fulger care, în plină întunecime a nopţii, luminează totul în jur câteva secunde, fiind precedat de zgomote puternice ce atrag inevitabil atenţia asupra lui. Totodată, fiind fulger, se stinge rapid, oricât de orbitoare ar fi apariţia lui. Bezna e singura care domneşte după aceea.
Caracteristica de bază a „omului frumos” e evanescenţa: atât la nivelul individului, cât şi al epocilor, calităţile corespunzătoare se manifestă intens, dar intermitent, pentru scurt timp şi într-un număr limitat de persoane.
De aceea, contrar modei actuale, socot că „omul frumos” a fost şi este – citez pe Juvenal – „o pasăre la fel de rară ca lebăda neagră”. Iar tunetele obişnuite (a se citi tămbălăul din mass-media) ce însoţesc acest palid filament de lumină sunt, în bună măsură, artificial generate.
Nu-mi propun aici să ofensez sensibilitatea nimănui, vreau doar să scrijelesc puţin ornamentul numit „frumos” pentru a-i trezi la dezamăgitoarea realitate pe cei ce nutresc convingerea exuberantă că, agăţându-l la piept ca pe o decoraţie, se pot înfăţişa pe şi aşa dubioasa noastră scară socială în calitate de oameni frumoşi, oameni deosebiţi, oameni extraordinari, oameni de calitate, oameni speciali, oameni de o sensibilitate aparte... şi putem adăuga multe alte sinonime găunoase a căror pronunţie ne încleiază dinţii.
Dacă privim înapoi în timp, aflăm că procuratorul Pilat din Pont, când l-a zărit pe Isus, a exclamat (se spune) „Ecce Homo” (Uite Omul). Nicio înregistrare, apocrifă sau oficială, nu consemnează că Pilat ar fi spus „Ecce Homo pulchras” (Uite Omul frumos).
Excentricul Diogene, ascuns în legendaru-i butoi din dezgust faţă de vicii şi corupţie, scotea opaiţul la orele amiezii în căutarea unui om cinstit, nicidecum a unuia frumos. D-ăştia, probabil, era sătul. După cum ştim, nici Alexandru Macedon nu l-ar fi impresionat, rugându-l să se dea la o parte, căci nu vedea soarele din pricina lui. Iar Macedon, dacă ar fi trăit în zilele noastre, ar fi fost unul dintre cei mai Oameni Frumoşi ai planetei.
„Omul, ce minunat sună acest cuvânt!”, exclama şi Maxim Gorki în vreme ce, sub aripa lui Stalin, închina osanale Gulagului. Chiar şi aşa, nu a zis „Omul Frumos, ce minunat sună aceste cuvinte!”
Ce vreau să spun e că rareori în istorie s-a făcut apologia „omului frumos”. Aceasta e o găselniţă de PR a zilelor noastre. Nu ştiu alţii, dar eu nu mă regăsesc în această categorie şi nici nu vreau să fac parte din ea. Când văd asemenea persoane, le ocolesc. Literalmente, mă obosesc. Ştiu că, fără ei, care să dea culoare vieţii celor urâți şi să le umple universul cu vibe-uri pozitive, ar fi mai rău. (Deşi nu ştiu exact pentru cine.)
Am observat şi că, la unele evenimente cu ştaif, pentru sporirea efectului de verosimilitate, li se înmânează inclusiv o diplomă! Pentru că Omul Frumos este, înainte de toate, un patrician al sufletului ce se distinge prin fapte bune… şi asta celebrează ceilalţi la ei, individul dezinteresat, animat de generozitate şi implicare socială.
Omul frumos, carevasăzică, e omul inspiraţional.
Adevărul, însă, e mai nuanţat. Am întâlnit câţiva „oameni frumoşi” la viaţa mea şi parte din ei, după ce coboară de pe scenă, oferă o prestaţie lamentabilă în această calitate. Sunt rudimentari, ranchiunoşi, plicticoşi, limitaţi, instalaţi în buna părere despre ei ca într-un Sans Souci impenetrabil, nu-i animă nimic sublim…Totul e mascaradă, simplă reprezentaţie de Instagram sau TikTok. La unii frumuseţea în cauză echivalează cu o oază într-un imens deşert interior. Le asculţi conversaţia şi te minunezi, le urmăreşti preocupările şi te-ngrozeşti. Frumuseţea de care se agaţă ca de un trofeu e o pată îngroşată de glamour trântită peste un obraz supurând de bube…
Am întâlnit câţiva „oameni frumoşi” la viaţa mea şi parte din ei, după ce coboară de pe scenă, oferă o prestaţie lamentabilă în această calitate. Sunt rudimentari, ranchiunoşi, plicticoşi, limitaţi, instalaţi în buna părere despre ei ca într-un Sans Souci impenetrabil, nu-i animă nimic sublim…Totul e mascaradă, simplă reprezentaţie de Instagram sau TikTok. La unii frumuseţea în cauză echivalează cu o oază într-un imens deşert interior.
Trei sferturi din divele, cântăreţii, actorii, influencerii şi vedetele de televiziune completează lista oamenilor frumoși. Pocitan ben Pehlivan, dacă ar prezenta ştirile la o televiziune, ar fi încă un exponent al omului frumos. Falstaff, dacă ar fi fost un actor român specializat în interpretarea unor personaje shakespeariene, şi nu invers, ar fi fost luat drept om frumos. Alexa Visarion, până de curând, era şi el ditamai omul (mă rog, bărbatul) frumos. Alături de gingaşul Pomohaci.
De la Nistru pân’ la Tisa, din lumea kitschoasă a stardom-ului autohton, până la corporatişti, frizeri şi manichiuriste, ne-am trezit, graţie mimetismului ce grozav le prinde pe maimuţicile sadea, inundaţi de persoane înconjurate de oameni frumoşi. La fel ca Iuda, despre care cunoaştem în ce companie selectă de oameni frumoşi se învârtea…
Cauza e simplă: nu mai există canoane ale frumuseţii, au fost anulate. Frumuseţea s-a transformat într-o plastilină ce se mulează direct pe sufletul şi înfăţişarea persoanei. A oricărei persoane. Pe principiul politically correct că frumuseţea există în fiecare, toţi am devenit mumoşi… Urmarea: frumosul s-a trivializat, s-a lăbărţat atât, că şi-a pierdut contururile. Bătălia, azi, nu se mai poartă între frumos şi urât, ci între diferite tipologii de frumuseţi incompatibile. Urâtul a devenit doar un alt fel de frumos. Mai urât.
Priviţi în jur! Numărul oamenilor cu bun simţ scade. Numărul persoanelor educate e sub pragul critic. Cei animaţi de spirit civic sunt mereu o minoritate. Oriunde trăieşte omul se accelerează înclinaţia spre haos, mârlănie, mizerie şi prost gust. Numai mumoșii, mânca-i-ar mama, răsar ca ciupercile după o ploaie radioactivă. Exodul banalului către zona frumosului a căpătat o amploare de nedescris. Rafinarea frumuseţii (în regim all inclusive, pe dinăuntru & pe dinafară) a devenit un hobby ce provoacă însuşi dezgustul urâţeniei.
Mai nou, mass-media a devenit ceea ce Biserica medievală era pe vremea când vindea indulgenţe pentru a scăpa individul de păcate, doar că ea vinde frumuseţe. Vinde cu toptanul. Prin intermediul ei, zi de zi, prototipuri umane necoapte la lumina autovalidării, caută să se desăvârşească, prin împrumuturi ridicole, în homo sapiens de serie purtând marca Om Frumos.
Totuşi, Om Frumos, unde mi-s ceilalţi? N-a mai rămas nimeni slut ca „Manea grosul ş-arţăgosul”? Nu mai suntem şi noi, din când în când, un pic urâţi, mici şi meschini? Ne scăldăm trupul şi sufletul de dimineaţa până seara în apa înmiresmată a frumuseţii?
Sincer, de ce nu e suficient să fii om şi atât? De ce e musai să fii şi frumos?
Pentru că, iubind câinii străzii, nu eşti neapărat un om frumos. Doar reversul e adevărat, acela că, dacă maltratezi un animal, eşti fără doar şi poate o fiinţă oribilă. Dacă-ţi licitezi, pentru o cauză nobilă, autograful dat pe o revistă unde ai pozat goală, nu eşti om frumos, eşti doar o chestie ofilită în căutarea disperată a luminii reflectorului. Dacă donezi bani pentru un spital sau haine pentru un orfelinat, nu eşti mai frumos. Eşti doar, pentru câteva momente, o fiinţă generoasă, capabilă de altruism. Dacă nu faci asta, stai liniştit, eşti la fel ca restul de 90% din populaţia lumii. Care, evident, e alcătuită din oameni frumoşi.
Totuşi, Om Frumos, unde mi-s ceilalţi? N-a mai rămas nimeni slut ca „Manea grosul ş-arţăgosul”? Nu mai suntem şi noi, din când în când, un pic urâţi, mici şi meschini? Ne scăldăm trupul şi sufletul de dimineaţa până seara în apa înmiresmată a frumuseţii? Sincer, de ce nu e suficient să fii om şi atât? De ce e musai să fii şi frumos?
Nu trebuie să ai apucături de om frumos ca să faci fapte bune. E de ajuns să fii Om. E de ajuns, cum spunea Kurt Vonnegut, să te comporţi „decent într-o lume indecentă”.
N-ar fi mai elegant să lăsăm frumusețea în seama Hollywoodului, a caselor de modă și a lui Rafael? Asocierea în exces a persoanelor cu acest cuvânt îi pângăreşte semnificaţia originară. Riscăm să prefacem „omul frumos” într-un pleonasm. Şi nu e cazul.
Tolstoi era de părere că natura umană conţine o jinduire spre adevăr, care nu-i va îngădui să se complacă la nesfârşit în irealitate şi falsitate. Dar nu sunt de acord. Vă spun şi de ce.
După cum ne amintim, Pilat, cel care a recunoscut în Isus pe Om, a dat gloatei posibilitatea să-l cruţe pe Isus şi să-l răstignească pe Barabas. Sau invers. Facă-se voia gloatei, a zis Pilat. Care, în înţelepciunea-i supremă, a cerut într-un glas să fie cruţat zelotul Barabas. Alt om frumos şi el. După chipul şi asemănarea mulţimii.
Preferinţele acesteia, se poate observa cu ochiul liber, nu s-au schimbat substanţial de atunci.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ei sunt promovati. Ei sunt scosi in evidenta. Cunosc cativa oameni extraordinari, absolventi de universitati prestigioase, cu cariere minunate in afara tarii. Ce sa vezi? Cat timp au fost in tara nimeni nu i-a bagat in seama. De ce? Pentru ca erau tocilari, adica plictisitori, neinteresanti. Nu atrageau pentru ca nu aveau sclipici de proasta calitate pe ei. Nu faceau circ si mahala. Publicul roman a fost educat in 32 de ani de TV-uri si fituici colorate, sa priveasca, sa admire si sa se identifice cu grotescul, cu meltenismul si cu manelismul. Salam si Minune sa traiasca o mie de ani si sa ne cante la urechea proasta. Sa le dam banutul, ei sa faca milioanele si evaziune fiscala.
Bine, nici cu romanii nu mi-e rusine. A da vina doar pe presa mi se pare o greseala. Adica publicul s-a intalnit cu presa pe care o merita.
Sunt si oameni care nu cumpara, nu se uita la toate mizeriile. Dar acestia sunt putini, foarte putini.
Daca aducem la aceeasi ora, la o televiziune pe un olimpic la istorie si la o alta pe o pitipoanca, un golan sau un manelist, ghiciti cine va face audienta?
Stiu, e o intrebare grea, ganditi-va bine inainte de a raspunde.
E un punct de vedere la care subscriu.
PS
Ideea insa ramane valabila :)
În mare subscriu la ideea principală a articolului, adică trăim într-o lume din ce în ce mai urâtă, dar care se pretinde a fi formată aproape numai din oameni (auto)intitulați frumoși. Un paradox. Am mai perceput un astfel de paradox național - dar în sens invers - când vorbeau românii (practic TOȚI pe care-i auzeam) despre cât de răi, proști, ”urâți” sunt românii. Dar întotdeauna era vorba despre ceilalți, niciodată cel care vorbea nu se includea printre ei. Până și celebrul Fane Spoitoru a scos odată o vorbă antologică: ”România e cea mai țară proastă.”
Dar să lăsăm oamenii urâți și să revenim la oamenii frumoși. Înțeleg frustrarea și dezgustul Dvs referitoare la oamenii urâți și care cu ipocrizie se prezintă ca frumoși. Într-adevăr, într-o măsură mai mare sau mai mică toți avem urâțenie în noi. Am zis ”avem” nu ”au”, deci nu m-am scos nici eu din ecuație. Dar vă spun că în același timp toți avem și un pic de frumuseșțe. Chiar și cei mai înrăiți oameni au undeva ceva care se poate manifesta frumos la un moment dat. Dar chiar și atât de puțin e de ajuns. Așa e cu frumusețea (sufletească), nu se găsește la tot pasul, ci e ca un giuvaer regăsit printre mizerii. De fapt frumusețea și urâțenia sufletești sunt cumva într-o legătură ”dialectică”. Dacă n-ar exista urâtul n-am putea defini și discerne nici frumosul. Răsplata grăuntelui de frumusețe ar trebui să fie de ajuns pentru a suporta tonele de urâțenie. La fel ca o pepită de aur găsită de căutător printre grămezi de noroi steril.
În altă ordine de idei pe Dvs vă deranjează (pe lângă falsitate și ipocrizie) și puținătatea frumuseții, față de mărimea urâțeniei. Dar poate că așa prevede ”marele plan” al lumii, nu credeți? Cantitatea de frumusețe poate totuși crește într-un singur fel. O să ziceți că sunt exagerat, pueril sau patetic sau whatever, dar această modalitate este fix iubirea. De orice fel: fie cu tentă sexuală, fie platonică, fie părintească, fie prietenească etc. Întotdeauna persoana iubită capătă o frumusețe (inclusiv sufletească) aparte. Dar și persoana care iubește devine mai frumoasă ea însăși. Cu alte cuvinte, iubirea crește gradul de frumusețe din lume, pe când ura și sentimentele negative cresc, simetric, urâțenia. O lume urâtă nu e o lume de cocalari, proști, needucați, lipsiți de spirit civic etc etc etc (așa cum prezentați), ci e o lume din care dispare încet-încet iubirea. Cu cât ne vom agita și înverșuna mai mult împotriva celor de mai sus, cu atât ne vom afunda și mai rapid în urâțenie cu toții. Similar cu ce se întâmplă când ne agităm fiind într-o mlaștină.