Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Povești cu morți degeaba

Marius Florea Vizante

Pînă-n prînz, îmi sună telefonul. Scriu cu î din i pentru că așa am învățat de la Mica (așa îi ziceam noi mamei).

Pe ecranul mobilului scria „Ticu” (așa îi zicem noi lui tata). Răspund deja speriat. Nu era deloc o oră firească de sunat pentru ei. Ei nu voiau niciodată să deranjeze!

- Alo, ce e?!? - țâșnește adrenalina în microfon. Alo?! – nimic doar un fîșîit tîmpit. Sun înapoi, aștept, alo-alo… Ticu, ce faci, de ce nu vorbești? Hei, fă ceva cu aparatul ăla, alo-alo, zi ceva… odată!

Știi vorbitul ăla echivoc, ăla cînd știi că ești mințit da’ nu-nțelegi de ce? Știi răspunsurile alea în propoziții scurte, fără legătură unul cu altul? - E, exact aia făcea Ticu cu mine și eu n-aveam nici un chef de abureală.

- Zi, dom’le de ce m-ai sunat!

- A, zice Ticu, cred că te-am apelat din greșeală, din buzunar. Nu voiam să deranjez…

- Bine da’ cu vocea asta ce e ?

- Ei, sînt cu Mica aicea… Nu pot să vorbesc tare…

- Unde, dom’le?

- Nu se simte bine de câteva zile.

- Cine, Mica!? Unde sînteți?

- Ei, nu vrem să deranjăm…

- Ticule, lasă deranju’, zi care-i treaba, dacă tot…

- Sînt aicea, la spital, de vreo oră și nu ne bagă nimeni în sea…

- La spital??? La ce spital? Stați acolo că vin imediat!

- Ei, nu mai veni, poate ai treabă. Nu vrem să deranjăm, trebuie să vină un doctor, că doar e spital.

- Păi, n-ai zis că nu vă bagă nimeni în seamă ?

- Ei, așa vine vorba. E spital de stat, nu? - Se stă!

- Ticu, n-am chef de glume!

- Stai liniștit, i-am zis la medicul de gardă că îi e rău tare, că e albă hîrtie, că n-a mîncat nimic de trei zile… trebuie s-o vadă cineva. Acu stăm s-așteptăm. N-o să ne lase așa pe coridor. Oricum, e plin de lume p-aici… Nu mai pierde și tu timpu’… Ne descurcăm noi aici. Hai, ai grijă de fetele tale și vorbim cînd ajungem acasă!

Pînă a terminat Ticu fraza, eu eram deja cu Mica în blocul operator. 

Mica avea cancer. Cancer la mațe.

A fost tăiată, pe din două, de sus pînă jos, radiată, intubată și îndopată cu chimicale. I s-au injectat treburi, a băut licori, i-au fost perforate toate venele, toate organele și toate oasele. Nici nu mai știa dacă o doare sau nu ceva pentru că se inversaseră senzațiile între ele. Devenise dureros doar atunci cînd, pentru cîteva minute pe an, n-o mai durea nimic.

După mai bine de un an, în care renunțase la părți întregi din trupul ei, îi mai rămăsese o singură speranță: să-și mai otrăvească carnea aia rea cu chimicale noi, poate-poate. Dumnezeu e mare și face minuni!

-Lasă-mă să mor acasă, în patul meu! Nu mai intru-n spital.

-Hai, Micuța, că e un tratament nou. Trebuie să-l încercăm. Cică dă rezultate bune.

-Lasă-mă să mor acasă, în patul meu! Nu mai intru-n spital.

-Mica, te rog mult de tot! Te rog din tot sufletul, nu pot să te las așa. Mai e un tratament de încercat… Te rog…

- Nu mai intru-n spital. Lasă-mă să mor acasă, în patul meu!

Singurul loc liber din spital e la ultimul etaj. Pe tavan și pe pereți e plin de mucegai de la infiltrații. În paturi, mucegai de la urină și fecale. Muribunzii în faze terminale nu au scutece suficiente. Unii nu mai au pe nimeni ca să-i schimbe, iar asistenta de pe salon nu poate să schimbe perfuzii, să clătească scuipătoarele cu vomă sau să constate decese la toate cele opt paturi. E spital de stat, ce să-i faci ?

Mă mut în salon, alături de Mica, pe un taburet care folosise drept noptieră. Dau să mă scuz vecinei din patul alăturat, dar dumneaei nu prea mai era pe-aici. 35-40 de kilograme cu tot cu pătura de pe ea, ochi înfundați în orbite, abia mijiți, iris opac. Venele stăteau ca niște pîraie, lipite peste oasele subțiri, iar părul rar, sîrmos, ciufulit și încurcat, făceau ca întreg capul să pară uriaș și adăugit de la o păpușă macabră. Un picior total dezvelit îi curgea, împreună cu un tub, într-un borcan ca de murături. Femeia nu cred să fi mișcat vreun pic în cele trei-patru zile cît am stat noi acolo. Cu mare greutate se mai mișca soțul doamnei. 90și, intelectual, umil pînă la Dumnezeu, mut de durere. Venea, tăcea și pleca. Ce altceva să faci? Atîta putea să facă sistemul sanitar. Eram la un spital de stat.

Peste vreo patru zile, cu un fel de burghiu, doamna doctor scobește pe viu în măduva din femurul lui Mica. Mica tace și îndură tot, așa cum a făcut toată viața. Ea nu vrea să deranjeze. Ea vrea doar să moară în patul ei. Analiza ne zice că, acum, e deja prea târziu. Cancerul a ajuns în oase. Moartea va veni lent, degradant, cu dureri atroce și-n reprize de leșinuri și convulsii. Mica nu știe (nu i-am spus) dar cred că simte.

-Mica, te iau de aici! Uite ce frumos e salonul unde o să stai !

-Lasă-mă să mor acasă, în patul meu! Nu mai intru-n spital.

-Micuța, nu e spital, e o clinică specială. Uită-te la poze, ce curat și luminos e. Am plătit eu totul, o să fii foarte bine îngrijită. Nu e ca aici. Aici… e spital de stat. Ce să facă și ei…

-Da… e frumos…

-Chiar e, și geamurile dau înspre parc. E și-un tei uriaș, plin cu păsărele.

-Nu știu ce să zic… vreau să mor acasă-n patul meu.

-Ce vorbă-i asta? Nu moare nimeni. Te rog, hai să mergem acolo. Te pui pe picioare și pe urmă vii acasă. Hai să mergem, te rog!

Fericit (dacă asta e fericire) o ridic în capul oaselor, îi pup mîinile, o pieptăn, îi leg șireturile, o iau de mijloc și mergem:

- Să vezi ce bine și frumos e acolo!

Brusc, din spate, ca un claun care țîșnește din cutia cu surprize, îmi răsare-n față, goală, doar cu scutecul plin de secreții în jurul mijocului și cu degetele încleștate în fularul meu, doamna descompusă din patul învecinat:

- Ia-mă și pe mine acolo!

Mă fixează intens cu ochii făra iriși și pare că nu mai vrea să dea afară aerul din piept.

- Ia-mă și pe mine acolo! țipă gîjîit femeia.

Nu știam că poate să mai miște și, cu atât mai puțin să vorbească. Îngheț, clipesc mecanic, și, ceva de dincolo de mine, zămislește o voce caldă :

- Da, mămico, am să vin să te iau și pe dumneata! Aici nu mai e de stat!

*

Am aflat că dumneaei s-a stins, în spitalul de stat, cam în cinci zile, la fel ca și Mica, fără să mai zică nimic, fără să se plîngă de nimic. Ele sunt dintre cele care n-au vrut să deranjeze!

*

Acum vreo două luni, Dom’ profesor Popescu, tata socru, s-a infectat cu Sars Cov. Vaccinat, prudent a avut doar mult, foarte mult ghinion. Cuminte, a stat acasă. A luat paracetamol, că așa zice sistemu’ de stat. După zece zile, trebuia internat, dar medicul de pe salvare zice că „mai bine să stea acasă, că ce e în spitale…” După alte două zile nu s-a mai putut… a fost internat unde s-a mai găsit loc. Acolo n-aveau computer tomograf, nu știau de ce e așa de slăbit. L-au tratat „pe bănuială”. După trei săptămâni l-au adus acasă… mai puțin de jumătate. Au zis că „să mai ia și dumnealui câte un paracetamol”. De, atât poate sistemul de stat! am zis. Dar, după alte zece zile, a început să se desatureze din nou. Am zis să băgăm mîna adînc în pușculițe și să mergem „la privat”! Scuuuuump! Da, dar merită! am zis. Nu l-au primit. Medicul de gardă de la Ponderas a zis că PCR-ul negativ de cu o zi înainte e „pur orientativ”!!! Că părerea lui de medic e că „e reinfectare covid” și nu se ating de el. Dom’ profesor Popescu, tata socru, zicea că să mergem acasă că nu vrea să deranjeze. I-au făcut, totuși, în silă, ca să scape de furia noastră, un CT, dar fără substanță de contrast. Nu se vedea mai nimic. După două zile de plimbat cu salvările de colo-colo s-a stins, sufocat de cheaguri, într-un spital de stat. Eu cred că, săracul s-a prăpădit mai devreme, cînd a văzut cum arată zona de triere și unde a auzit vreo două ore de urlete frustrate ale medicului de gardă. Sunt sigur că Domnul profesor Popescu s-a dus de-atunci, dar n-a zis nimic. N-a vrut să deranjeze!

*

Sincer, nici eu n-aș vrea să mai deranjez. Din ce în ce mai des am senzația că strig din toți rărunchii, la fel ca vecina de suferință a mamei „Ia-mă și pe mine!”

Io strig, dar n-are cine să m-audă și, mai ales, n-are unde să mă ducă!

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • "Dom’ profesor Popescu, tata socru, s-a infectat cu Sars Cov. Vaccinat [...] a stat acasă. A luat paracetamol, că așa zice sistemu’ de stat. [...] După zece zile, trebuia internat. [...] După alte două zile [...] a fost internat unde s-a mai găsit loc. Acolo n-aveau computer tomograf, nu știau de ce e așa de slăbit. L-au tratat „pe bănuială”." (ut supra) ”Lipsa medicamentelor de acum este o problemă, dar este o temă care ocupă prea mult din discuţia publică, raportat la importanţa ei. [...] Diferenţa este enormă între ce face vaccinul pentru reducerea mortalităţii, pentru a scădea riscul de a muri de infecţia COVID-19 şi ce fac medicamentele” (Fostul ministru al Sănătății, Ioana Mihăilă). https://www.g4media.ro/fostul-ministru-al-sanatatii-ioana-mihaila-lipsa-medicamentelor-de-acum-este-o-problema-dar-este-o-tema-care-ocupa-prea-mult-din-discutia-publica-raportat-la-importanta-ei.html
    Poate nu ar fi rău să exite, totuşi, şi medicamente pentru această boală în spitale şi farmacii publice, şi, cel mai important, poate nu ar fi rău ca unii dintre "îngerii din linia întâi" să trateze pacienţii pe ştiinţă şi nu "pe bănuială". Cred că ar prinde bine tuturor.
    • Like 0
  • Aş fi dorit să mai adaug ceva, dar nu mai pot ! Am deja un nod in gît si cîrcei la degetele ce manevreazâ tastele ... Dumnezeu să-i odihnească !!
    • Like 2


Îți recomandăm

Dove cover

De ce au nevoie adolescenții pentru a-și dezvolta o imagine sănătoasă de sine? De mai mulți factori protectori, dintre care cel mai important este relația de încredere și apropiere cu adulții din viața lor, cu precădere părinții.

Citește mai mult

Mădălina Stănescu

„Nu ar trebui să existe business de niciun fel care să nu aibă prezență minimă în online, iar aici mă refer la website în primul rând și apoi la pagini pe rețelele de socializare. Încă mai sunt afaceri care au numai prezență pe Facebook, iar noi le spunem că nu e sănătos să-ți pui tot ce ține de identitatea și brandul tău pe o singură platformă, care, iată, acum ceva săptămâni, a picat 6 ore, nu a mai funcționat deloc”, spune Mădălina Stănescu, fondator Optimized,

Citește mai mult