Se descoperă hidrocarburi! Era Nasser, joaca de-a spionii şi lupta între Occident şi U.R.S.S. ( II )

Continuare din episodul anterior:  Adrian Stepan: Se descoperă hidrocarburi! Era Nasser, joaca de-a spionii şi lupta între Occident şi U.R.S.S. ( I )

Perioada colonială a Marii Britanii în Orientul Mijlociu apunea. La doi ani de la primul război israeliano-arab, monarhia irakiană era răsturnată de o lovitură de stat militară pusă la cale de o altă organizaţie de “ofiţeri liberi”. Regele Faisal al II-lea, deşi ordonase Gărzii Regale să nu opună rezistenţă armată trupelor generalului Abdul Karim Kassem, va fi împuşcat alături de majoritatea membrilor familie sale şi va muri în drum spre spital.

Noua putere de la Bagdad promova naţionalismul şi nu se arăta câtuşi de puţin interesată de pretenţiile Londrei pentru petrolul său. Însă complicata compoziţie etnică şi religioasă a Irakului îi indica un destin diferit de cel al Egiptului. Şiiţii şi sunniţii trebuia să convieţuiască politic alături de kurzii care îşi doreau independenţa. Iar noul lider, remarcat de la chiar organizarea loviturii de stat prin brutalitate, a avut şi legitima, dar periculoasa, iniţiativă de a naţionaliza compania anglo-americană de exploatare a resurselor de ţiţei ale statului. 

La fel ca în Siria, unde loviturile de stat militare s-au succedat frenetic (şi care intrase deja în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice), în 1963 avea loc “Revoluţia de Ramadan”, condusă de foşti lideri militari apropiaţi odinioară lui Kassem, şeici ai triburilor sunnite, reprezentanţii partidului Baath, care doreau o apropiere de Egiptul lui Nasser. Toţi aceştia puneau capăt regimului dictatorial al acestuia, care a avut aceeaşi soartă a regelui haşemit.

Anii ’60 au însemnat o perioadă extraordinară în dezvoltarea ţărilor regiunii, chiar dacă unele trăiau încă războaie de eliberare şi lovituri de stat. De fapt, a fost unul dintre deceniile de aur ale omenirii, în ciuda Războiului Rece şi multelor confruntări armate de peste tot. Lumea se eliberase de traumele războiului mondial, multe state îşi obţinuseră independenţa, iar altele erau pe cale să o facă, maşinile, electrocasnicele, petrolul ieftin schimbau modul de viaţă al oamenilor, anticoncepţionalele dăaduseră glas revoluţiei sexuale, iar industria filmului, cu starurile sale elegante şi divele răpitoare, colora în nuanţe strălucitoare viitorul. Rachetele zburau înspre spaţiul cosmic, iar romanele ştiinţifico-fantastice cu astronauţi care cuceresc noi planete nu mai păreau deloc utopice.

Cu atât mai mult în această regiune în care ţiţeiul aproape ţâşnea din pământ, perioada se arăta dătătoare de speranţă.

Despre Egipt şi liderul său am vorbit destul. Trebuie să mai spunem doar că ţara se dezvolta grăbită, mulţi tineri beneficiaseră de reformele sale, primeau o oarecare educaţie, îşi găseau de lucru şi visau preţ de două ceasuri în cinematografele în care rulau nu doar filme de peste ocean, ci şi producţii proprii în care surâdeau şarmant actori care vor deveni staruri internaţionale. Să ne gândim doar că seducătorul Omar Sharif, cel care îl va întruchipa mai târziu pe Doctor Jivago şi pe şeriful Ali în capodopera Lawrence al Arabiei, era unul dintre urmaşii faraonilor. Fundamentaliştii religioşi erau daţi la o parte şi Nasser stârnea hohote de râs la adunările în care glumea pe seama bigoţilor conducători ai Frăţiei musulmane care nu îşi puteau convinge fetele să îmbrace burka, dar aveau pretenţia ca statul să impună tuturor femeilor să o facă. 

Nordul Africii îşi găseşte independenţa

Ţările Magrebului se găseau în faza primilor ani de independenţă. Pe coasta atlantică, vechiul sultanat al Idrisizilor de la Fes obţinea independenţa faţă de Franţa în 1956 şi revenirea pe tron a regelui Mohammed V. Nici acesta, nici succesorul său nu se vor arăta îngăduitori cu drepturile civile şi opozanţii politici, până târziu, prin anii ’90.

Concomitent cu lupta marocanilor, insurgenţa armată algeriană dădea bătaie de cap Franţei. Şase ani au fost necesari pentru ca Parisul să abanodoneze suveranitatea asupra ţării. Frontul de Eliberare Naţională, care dusese greul luptei de gherilă, îşi va aroga rolul de partid unic pe care îl va abandona doar în anii ’90, când, datorită unui rezultat favorabil partidului islamist, acestuia nu i s-a permis să îşi aroge rolul conducător şi a izbucnit războiul civil.

Micuţa Tunisie de pe coasta Mediteranei, locul de odinioară al Cartaginei, nu avea şansa unor rezerve de hidrocarburi precum ale vecinilor săi, Algeria şi Libia. Însă, spre deosebire de acestea, dominate de clanuri şi cu o viaţă urbană slab dezvoltată, avea o tradiţie a statalităţii care cobora până în Antichitate. Intrată sub oblăduire franceză încă de la 1830, avea un sistem de învăţământ pus la punct, adică o resursă umană bine pregătită, spre deosebire de celelalte state ale Magrebului. Colinele sale pitoreşti care coborau până la mare atrăseseră artiştii şi bogaţii Europei, iar vestigiile lăsate de fenicieni, romani sau imperiile arabe ulterioare erau o destinaţie perfectă pentru istorici şi arheologi. Aşa că, din 1956, de când şi-a câştigat independenţa, şi până în prezent, nu a cunoscut excesele islamiste caracteristice vecinilor săi. Din păcate, a avut parte de conduceri autoritariste până în 2011: de la câştigarea independenţei şi până în 1987 a fost condusă de preşedintele Habib Bourguiba care va fi înlăturat de Ben Ali, cel care va avea aceeaşi soartă la începutul Primăverii Arabe.

Ţiţeiul a fost binecuvântarea şi blestemul statului situat la răsărit de Tunisia: Libia. De fapt, teritoriul actual al Libiei, imens, era locuit la începutul secolului XX de mai puţin de un milion de persoane. Putem spune că era atât de săracă încât niciuna dintre marile puteri nu fusese interesată să o stăpânească până în preajma Primului Război Mondial, când, invidioasă pe posesiunile de peste mări ale Parisului, Italia, s-a decis, în ceasul al doisprezecelea, că era cazul să îşi aibă şi ea un mic imperiu colonial. Aşa că în 1912 invadează Libia pe care o botează Tripolitania. După următorul conflict mondial, aceeaşi lipsă de resurse au făcut puterile învingătoare să o lase independentă. După zece ani vor regreta acest dezinteres fiindcă se va dovedi că subsolul libian mustea de hidrocarburi. Aşa că anii ’60 au adus şi pentru Libia avântul economic. La sfârşitul deceniului, în 1969, un alt colonel, admirator al lui Nasser, reuşea îndepărtarea monarhiei şi constituirea unei “republici a maselor”, în fapt o dictatură personală care, graţie veniturilor imense obţinute din extragerea şi prelucrarea petrolului şi a gazelor naturale, va deveni un exportator de revoluţii şi atentate teroriste.

Muammar Ghaddafi va fi unul dintre preferaţii dictatorului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. O prietenie care s-a concretizat în proiecte economice de exploatare a hidrocarburilor libiene, în principal. Adică ei cu banii, noi cu know-how-ul şi munca.

Mai înspre răsărit, în Asia Mică, Iordania reuşea să reziste printr-o politică cumpătată a dinastiei haşemite. Micul stat era o insulă de echilibru între statele agitate din jur. Chiar şi atunci când Amman-ul decidea să renunţe la fondurile engleze şi la blonzii consilieri militari din Albion, şi-a găsit alţi parteneri occidentali care să îl sprijine şi să îi asigure perpetuarea la putere. Serviciile haşemiţilor erau preţuite de toţi cei care râvneau la petrolul statelor din jur.

“Coasta şeicilor petrolului”

Anii ’60 au însemnat şi punctul de cotitură istorică pentru micile regate ale Golfului Persic, care abandonau corturile sărăcăcioase din deşert pentru zgârie-norii şi vilele cu grădini luxuriante. Nu se întâmplase ca vreunul din emirii de aici să fi găsit lampa lui Aladin: descoperiseră petrol sub nisip sau în apele liniştite unde, până atunci, pescuiseră perle.

În 1991, tocmai după ce se terminau sarbătorile noului an, începea Războiul din Golf. O forţă multinaţională impresionantă intervenea aici pentru a elibera micuţul emirat kuweitian de sub ocupaţia armatei irakiene a lui Saddam Hussein. Cu această ocazie, întreaga lume afla despre existenţa acestui stat situat în nordul Golfului a cărui istorie e legată de “aurul negru”.

Una dintre puţinele construcţii care atrăgeau atenţia aici la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale era fortul portughez construit în secolul XVI. Oamenii trăiau din culegerea perlelor, pescuit şi creşterea cămilelor pentru caravane pe care le vindeau la Bagdad sau Alep. Pe urmă, ca în poveştile din O mie şi una de nopţi, din nisipul Burganului, a ţâşnit lichidul vâscos şi negru care ne pune în mişcare maşinile fără de care probabil am fi pierduţi în marile metropole sau am privi orizontul disperaţi de pe un drum de ţară.

Călătorii care ajunseseră aici înainte de a fi descoperită această resursă nemaipomenită spuneau că apele de smarald ale mării se potriveau minunat cu nisipul fin. Părea liniştea pe care şi-o doreşte orice marinar. Însă, odată ce puneai piciorul pe nisip, descopereai un ţinut uscat, cu privelişti care se repetau la nesfârşit – dune liniştite şi vânt prăfuit – iar, dacă aveai neşansa de a ajunge aici vara, urma să trăieşti, încă în viaţă fiind, dogoarea pe care trebuie să o fi simţit cei osândiţi a rămâne în preajma cazanelor cu smoală încinsă ale Infernului.

Aceeaşi istorie au avut-o şi emiratele sudice ale Golfului, de pe aşa- numita “Coastă a Piraţilor”.

Pe la începutul secolului XV, primele corăbii portugheze pornite în căutarea mirodeniilor Indiilor, ajungeau în regiunea de jos a Golfului. Un secol mai târziu, aceştia cucereau strâmtoarea Ormuz, ce leagă Persicul de Oceanul Indian. Pe insuliţele de aici şi promontoriile stâncoase, aceştia au ridicat fortăreţe pentru aprovizionarea expediţiilor care navigau înspre Răsărit, dar şi pentru securizarea rutei lor maritime.

Când mica Portugalie nu a putut să îşi menţină supremaţia pe o zonă aşa de întinsă, atât datorită revoltelor popoarelor ocupate, cât şi datorită apariţiei unor alţi concurenţi europeni redutabili, “peste al căror imperiu soarele nu ajungea să apună niciodată”, după cum se lăudau englezii la apogeul puterii lor, în regiune şi-au făcut apariţia corăbiile cu trei rânduri de tunuri ale Companiei Indiilor de Est. Insurgenţa a reînceput, acum sub forma atacurilor asupra navelor britanice. Dintre încreţiturile ţărmurilor se repezeau asupra supuşilor Reginei ambarcaţiuni uşoare şi rapide, fără tunuri, însă cu echipaje pricepute la navigaţie şi lupta cu săbii şi cuţite, sumedenie de nave engleze lăsându-şi în mâinile localnicilor încărcăturile şi pe fundul mării oasele echipajelor. Acesta a fost motivul pentru care zona a fost denumită în hărţile maritime drept “coasta piraţilor”.

În deceniul al şaselea aici s-a descoperit petrol şi, cu câţiva ani inainte ca emiratele să îşi dobândească independenţa faţă de Marea Britanie, acesta începuse a fi extras pe scară largă, atât din deşert, cât şi din largul coastelor. Nu trebuie să uităm de gazul natural, la rândul său, în cantităţi uriaşe. “Coasta piraţilor” devenise “coasta şeicilor”.

Statele din sudul Peninsulei Arabe s-au dovedit mai puţin norocoase. Omanul şi Yemenul nu fuseseră binecuvântate cu asemenea resurse, însă centrul demografic al peninsulei se găsea aici, mai cu seamă în săracul Yemen. Această din urmă ţară se va unifica doar înspre sfârşitul secolului trecut şi, poate, mai bine nu ar fi făcut-o, fiindcă diferenţele culturale şi religioase dintre “Protectoratul Aden” de pe coastă, până în 1967 stăpânit de britanici, şi Yemenul de Nord, regatul zaydiţilor, o ramură a şiiţilor, vor face convieţuirea să sfârşească într-un sângeros şi parcă nesfârşit război civil, inclusiv datorită intervenţiei saudite.

De la bikini la burka

Anii ’60 au reprezentat o perioadă de înflorire şi pentru Iran. Chiar dacă nesfârşitele câmpuri de hidrocarburi erau exploatate mai puţin în favoarea iranienilor şi mai mult în favoarea companiilor străine, după ce şahul Reza Pahlavi pusese umărul la răsturnarea guvernului lui Mosadegh, care încercase o naţionalizare a resurselor naturale asemeni lui Nasser în Egipt, economia funcţiona bine şi o felie bună din tortul de aur negru făcea uitat fundamentalismul religios. Înspre oraşele iraniene soseau avioane din toate colţurile lumii şi frumuseţea “arianelor” iranience nu pălea sub voalurile islamice.

Îşi poate imagina cineva că, până şi Afganistanul mujahedinilor sau, mai târziu, al talibanilor, era străbătut de hipioţi care veneau din Turcia, visau colorat precum vitraliile moscheilor şi palatelor din Isfahan şi ajungeau pe drumurile muntoase ale Afganistanului, acolo unde halucinogenele se puteau procura ieftin de la bătrâni bărboşi, cu gândul de a trăi suprema înălţare spirituală în India maharajahilor. Numai că, şi pe atunci, frumuseţea şi misterul munţilor ascundea bărbaţi pentru care micile Volkswagenuri pe care turiştii le chinuiau pe drumurile de munte valorau mai mult decât viaţa acestora.

Lumea se schimba şi atunci. De fapt, stătuse vreodata pe loc? Doar că, atunci, efervescenţa locuitorilor acestui spaţiu nu se stinsese fiindcă vedeau oraşele schimbându-se frenetic, dincolo de excesele unor lideri autoritari simţeau cum se îmbunătăţesc condiţiile de viaţă, cum “libertatea” nu mai era un cuvânt fără semnificaţie. Automobile minunate şi colorate, femei elegante şi senzuale se plimbau pe marile bulevarde ale metropolelor de aici.

Era, însă, o lume contrastantă. Lux şi bună-dispoziţie în centru, sărăcie cumplită şi habotnicism în mahala. Discursuri înălţătoare la Cairo şi vorbe de ocară pentru femeile care nu îşi acoperă faţa la Mazar-i şarif. Şampanie franţuzească în restaurantele Beirutului şi traficanţi de vinuri condamnaţi la Riad. Un caleidoscop de credinţe, oameni şi feluri de a trăi, ţinut laolaltă de credinţă şi, în acelaşi timp, divizat de multe altele. Un moment glorios în secole de suferinţă.

Cauza palestiniană a făcut să reverbereze pieţele şi inimile musulmanilor de la Casablanca şi până la Islamabad. Însă o unitate arabă sau islamică nu a existat cu adevărat. Liderii politici îl lăudau în reuniuni şi discursuri pe Nasser, însă, când nu se găseau în luminile scenei, nu făceau nimic pentru a-i susţine proiectele pan-arabe sau, de multe ori, invidioşi, chiar boicotau iniţiativele sale. Scurtele matrimonii dintre Egipt şi Siria sau Yemen s-au dovedit un fiasco politic. Panarabismul şi-a început declinul, chiar dacă lideri ca Hafez al-Assad ori colonelul Ghaddafi au încercat să îşi aroge rolul de lideri ai regiunii. Înainte de a fi arabi, oamenii de aici sunt mai întâi dintr-o familie, pe urmă dintr-un trib, de o anumită confesiune, cu strămoşi dintr-o anumită zonă, cu păreri politice sau fără, credincioşi adevăraţi sau iubitori ai unei vieţi plăcute, bogaţi sau mai puţin avuţi, orăşeni ori beduini, şi antonimele ar putea continua multe alte rânduri, separându-i iremediabil.

Din păcate, populaţia din mai toate ţările regiunii nu a găsit puncte comune pentru a trăi în state puternice. Adevărat că marile puteri europene amestecaseră de-a valma arabi şi kurzi, sunniţi cu şiiţi, triburi care se duşmăneau aproape de când avusese loc Hegira. Totuşi, populaţiile de aici, cu puţine excepţii, nici nu dezvoltaseră o conştiinţă comună, nu aveau repere care să le sudeze într-o naţiune. Mai mult, în Asia Mică, în zonele de la marginea deşerturilor, în Siria, Irak ori Iordania, graniţele se trasaseră fără să se ţină cont de organizarea tribală, astfel încât s-a ajuns ca până şi membrii unei familii să aibă cetăţenia unor state diferite. De altfel, modul de viaţă tradiţional al beduinilor fusese distrus datorită creării frontierelor statale, viaţa acestora desfâşurându-se pe largi areale; anii ’60 au însemnat şi sfârşitul acestei existenţe arhaice, romantice pentru unii, nu doar datorită militarizării frontierelor, ci şi unei evoluţii fireşti dinspre nomadism la sedentarizare.

Dezvoltarea oraşelor, boom-ul emiratelor, automobilele luxoase, avioanele de luptă supersonice pe care Moscova le trimitea cu generozitate aliaţilor săi, trupele speciale antrenate de Washington, pădurile de sonde... însă modul de viaţă al locuitorilor satelor îndepărtate de metropole, pierdute în inima munţilor sau la marginea deşertului se schimbase prea puţin. De exemplu, în Afganistan, când guvernul încerca să ia măsuri de modernizare a societăţii (cum ar fi obligativitatea trimiterii fetelor la şcoală), se lovea de protestele violente, în fapt, mici răscoale care se terminau de multe ori cu împuşcarea unor funcţionari din provincii.

Reforme profunde au avut loc în ţări care îmbrăţişaseră secularismul. În Siria, de exemplu, odată cu ascensiunea la putere a partidului Baas, s-a căutat diversificarea economică şi implicarea tuturor claselor sociale în noua organizare socialistă. Alături de industrie, câmpia roditoare a fost extinsă, graţie irigaţiilor, până aproape la marginea deşertului. Aceasta şi cu sprijinul României de atunci, al cărui preşedinte se visa unul din negociatorii Orientului Mijlociu. Investiţiile româneşti în lumea arabă nu au mai fost vreodată recuperate, după numeroase “iertări” şi amânări ale datoriei, Siria scăpând de plăţile datorate când a izbucnit războiul civil.

E greu să analizăm Orientul Mijlociu în întregul său. Nu dorim să folosim clişee de tipul “un mozaic de popoate”, “lume cosmopolită” sau altele de felul acesta. Vom purcede la povestea istoriei fiecărei ţări în parte, cu oamenii şi credinţele sale, cu revoluţii şi dictatori, bikini şi burka, emancipare şi pedeapsă. Să pornim, deci, pe urmele personajelor Şeherezadei, care ajungeau în Persia reginei din toate punctele cardinale. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp