Tupeul lor se hrănește din indiferența voastră. Despre curajul de a ieși din mocirlă

În ultima vreme, o absurditate mascată proiectează în faţa ochilor noştri o distorsionare grosolană a realităţii juridice şi, pentru ca absurditatea să împrumute un veritabil iz orwellian, ea apare legitimă în capul unui număr imens de români.

România, de ani buni, e fantezia colectivă a multor penali, dar, să fim corecţi, ea e astfel fiindcă, în mijlocul oricăror mutaţii stranii, turbulente şi anormale ar afecta societatea, se iveşte cetăţeanul care îşi face datoria cu o bovinitate impecabilă. Nici nu contează că girul lui poartă o amprentă de prostie luxuriantă, ori că pe celulele memoriei sale manipularea şi propaganda au întins o mâzgă lipicioasă ce-l împiedică să se dezică de cei de pe urma cărora a pătimit cel mai mult în ultimii ani.

Nu contează, pentru că asta e jumătatea comodă a adevărului.

Jumătatea incomodă este că, virtual, am devenit membrii unei imense congregaţii de doctori în democraţie, de vraci şi tămăduitori ai naţiei prin postări miştocare şi comentarii condescendente, de diagnosticieni şi anestezişti ce se consultă artistic asupra bolilor ce macină ţărişoara. Totul se face cu precizie chirurgicală şi cu meticuloasă grijă, nimic nu scapă, nimic nu e lăsat la voia întâmplării.

Dar ştiţi care e buba de care nu ne va vindeca nimeni?

Că, atunci când proiectul de lege privind amnistia și grațierea va deveni lege, vor exista 5-7 milioane de revoltaţi pe Facebook şi unu-două mii în stradă, ceea ce va transforma ţărişoara la căpătâiul căreia se varsă zilnic milioane de lacrimi de crocodil într-un (nou) paradis al neurasteniei, iar pe locuitorii ei isterizaţi de moda hipsterească a strâmbatului din nas în consumatori pătimaşi de produse soporifice.

Actuala exaltare morbidă pe seama putregaiului moral ce se infiltrează în clasa politică e numai preludiul resemnării de după. Nu fiindcă o groaznică dilemă s-ar coagula în capul românului. Nici vorbă. Unele epoci nu reflectă un spirit al distincţiilor fine care să împingă conştiinţa spre confuzie şi indecizie, iar vremurile pe care le trăim aparţin unei asemenea epoci: omul negru, rău & urât e negru, rău & urât ca în filmele cu proşti, din cerul gurii până în comportament, în felul în care rânjeşte, în care vorbeşte şi în care tace, deopotrivă. Prin orice gest al său, nu lasă o urmă de îndoială asupra rolului pe care-l are de îndeplinit.

Şi nici asupra rolului ce revine celor aflaţi de partea cealaltă a baricadei.

În „Magicianul”, faimoasa carte a lui John Fowles, pe care mulţi din cei dezgustaţi azi de ce se întâmplă o citau printre romanele preferate când jucau leapşa pe Facebook, provocându-se unul pe altul într-un mod cool să spună zece cărţi favorite, există un schimb acid de replici între Nicholas Urfe, eroul, şi Conchis, „magicianul”, atunci când cel din urmă spune că „Eul nu trebuie trădat”. „Dar nici Hitler nu şi-a trădat eul”, zice Urfe, moment în care Conchis îi dă lovitura de graţie: „El nu. Dar milioane de germani şi-au trădat eul. Aceasta a fost tragedia. Nu că un om a avut curajul de a fi ticălos, dar că milioane de oameni nu au avut curajul de a fi buni.”

Nu am idee ce se va întâmpla, dar dacă se va întâmpla ce e mai rău, problema, aşadar, nu va fi neapărat că omul negru e astfel, ci mai ales că milioanele de oameni frumoşi, buni & minunaţi de care abia mai pridideşte România nu vor avea curajul să fie cum îşi închipuie că sunt şi se vor lăsa călcaţi în picioare, iluzionându-se că rămân aceiaşi.

Nu vor rămâne.

Însă ce va rămâne cu siguranţă va fi o ţară ruptă-n fund, miloagă şi neputincioasă, un tablou monumental (de trist) al atitudinii unui popor care, cu umilinţă, va privi de jos în sus cum omul negru & rău îşi va etala, pe faţa-i veselă, un invincibil sentiment de triumf.

În clipa aceea, tu, român bun, vei fi mai rău decât răul pe care, atunci când a trebuit, ţi-a fost lene şi sictir să-l combaţi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp