Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Universitățile românești, între „România educată” a președintelui Iohannis și seminarele ținute în casa scării de tinerii asistenți. Roluri care ar trebui regândite de mediul academic

Educatie-

Foto: Guliver Getty Images

Context. În ultima perioadă o seamă dintre cele mai importante universități din țară au trecut prin procesul de alegeri cu reconfirmări așteptate sau reînnoiri spectaculoase. În același timp programul prezidențial de schimbare la față a educației, ”România educată”, aflat acum în ultima sa etapă, persistă să strălucească printr-o vizibilitate mai degrabă discretă în ciuda implicării unor grupuri ample de experți și dezvoltării unor documente de analiză consistente. Rămâne chestionabil totuși modul în care aceste documente se vor transfera în legislație și mai departe în practică deși ar fi păcat ca tot acest efort să îngroașe rândul atâtor starturi ratate în efortul de modernizare a României. 

Peisajul educației nu poate fi complet creionat fără să amintim deziluzia națională generată de rezultate evaluării PISA - orbiți fiind de medaliile de aur ale olimpicilor români numai pesimiștii puteau prognoza o asemenea rușine a unei națiuni ce are încă despre ea o părere destul de bună. 

Ajungem dar în 2020, an în care chiar în lipsa unor instrumente de transfer al ”României educate” în lumea reală, timpul pare să nu mai aibă răbdare cu noi și sistemul universitar trebuie să facă o alegere majoră: să intre în competiție cu cei buni sau să rămână în liniștea confortului micilor aranjamente balcanice? Decizia nu este simplă deloc – atât voința internă divizată în ceea ce privește oportunitatea acestui demers cât și contextul administrativ și juridic parcă conceput anume să încurce, pun cizme de plumb oricărei universități românești doritoare a se lua la întrecere cu sprintene competitoare vest-europene. 

Istoric. Evoluția vieții universitare românești în ultimii 30 de ani a avut parte de același drum contondent încercat de întreaga societate odată cu trecerea de la economia centralizata la piața liberă. Dacă înainte de ’89 numărul absolvenților de diverse specialități era calibrat la nevoile economiei și la programele de dezvoltare prin politica partidului unic și astfel șomajul lipsea (iar pierderile de capital uman prin emigrare erau nesemnificative), odată cu șocurile provocate de trecerea la economia neplanificată și liberalizarea emigrației, universitățile s-au văzut lipsite de orice busolă care să le poată permite o programare a dezvoltării pe termen lung. 

Structura ofertei educaționale era croită pentru necesitățile unei economii care încetase să mai existe și a cărei schimbare (celebra ”tranziție”) avea mai degrabă caracteristicile unui haos decât al unui proces gândit și controlat. Mai mult, viziunile și interesele bulversante ale politicienilor și subfinanțarea cronică ce au urmat în anii următori au făcut ca atracția pentru un loc de muncă într-un sector ce părea sortit mizeriei financiare și nemulțumirilor personale să devină dificil de susținut de către conducătorii universităților. 

Desconsiderarea locului universitarului în societate a căpătat forme hidoase (vezi celebra comparație salarială cu ”femeia de serviciu de la ENEL”) și chiar angajații mai vechi au luat drumul altor sectoare economice non-academice. Adăugăm la aceasta și principiul ”cine împarte parte-și face”, principiu aplicat de câte ori s-a putut de mai fiecare politician sau ministru din educație, cu finanțări ce mergeau să ajute în mod preferențial propria arie universitară, și vom avea în față tabloul de coșmar al provocărilor la care a trebuit să facă față mai fiecare instituție universitară din țară. In frunte cu conducerile ei succesive. Conduceri pentru care efortul de a căuta soluții zilnice de supraviețuire ajunsese să fie ocupația principală în totală opoziție cu preocupările pentru construcție și modernizare ale universităților vestice. Consecințele nu au fost dintre cele mai fericite: înfrățirea temporară cu dracul ca soluție de supraviețuire până la trecerea punții a ajuns să aibă caracter permanent cu deformări morale inevitabile. 

Față de anii ’90, după trei decenii de evoluție sub presiunea arbitrariului, putem fi de acord că înțelegem mai bine unde suntem și ce se întâmplă în jurul nostru. Da, economia este mult mai așezată și predictibilă acum și cel puțin știm ce fel de economie previzionează Uniunea Europeană pentru următorii 10-20 de ani. Da, putem înțelege acum presiunile schimbărilor sociale, căile lor de acțiune și astfel să cuantificăm mai realist forțele ce absorb absolvenții în emigrație (de exemplu numai Germania are deficit anul acesta de aproximativ 1500 de medici reumatologi în condițiile în care România va produce cam 30-40 - nimeni nu se mai așteaptă să putem face tuturor o ofertă de nerefuzat în comparație cu ce va pune pe masă Germania). Și da, am ajuns să vorbim o limbă similară cu patronatul atunci când vine vorba de ce se cere pe piața muncii de la absolventul de universitate. 

Să fim realiști: peisajul academic, departe de a fi în forma sa funcțională, nu mai este, totuși, la fel de lugubru ca în anii ’90. Progresele și adaptările au apărut. Dar și timpul pierdut nu a fost nesemnificativ. Si ajungem în 2020 să ne întrebăm dacă nu a venit momentul ca universitățile să nu mai gândească majoritar în termeni de supraviețuire și să înceapă se întrebe ”Cine sunt eu de fapt și care poate fi rolul meu în această societate?”. Si mai ales, exact ca la orice moment de răscruce, universitatea să poată spune unde se vede peste 10 sau peste 20 de ani. Adică atunci când actualii asistenți vor fi conferențiari, profesori sau, de ce nu, rectori și decani. Răspunsul la întrebare cere două lucruri: a) întrebarea chiar să se pună la modul serios și b) un proces de dezbatere internă pe toate palierele pentru a găsi răspunsurile care să satisfacă deopotrivă nevoia de competitivitate a universității dar și cea de dezvoltare profesională a universitarilor. 

Pentru că universitățile sunt deopotrivă ale celor experimentați, unii aflați în prag de pensionare, care au văzut multe și știu multe dar și ale celor tineri, unii aflați în primul lor an de muncă, care se străduiesc să compenseze experiența cu risipă de energie și care evident au obiective proporționale cu timpul pe care speră să-l petreacă în universitate. Dacă ar fi să ne raportăm din nou la ”România educată”, acest program a încheiat etapa dezbaterilor și a creionării soluțiilor – deci nici universitățile nu ar avea motive să se teamă ca propria dezbatere internă nu se poate face. Insă e evident, după reflecție trebuie să urmeze un proces de restructurare internă dar și un efort de promovare a modificărilor legislative adecvate viziunii de modernizare a universității. Si așa cum spune un proverb chinezesc: ”Când bate vântul schimbării unii construiesc ziduri și alții mori de vânt” ambele procese ce presupun schimbări nu lesne de acceptat vor avea prieteni și vor avea dușmanii lor. Interni și externi.

Dar ar fi un eșec al societății dacă schimbările din universitate vor viza numai zona de educație! Pentru că trebuie să înțelegem: universitățile, prin concentrația unică de competențe pluridisciplinare și prin obligația intrinsecă la înnoire permanentă și depășire a barierelor cunoscute, trebuie să-și reia locul de busolă într-o societate ce își dorește predictivitate, morală, înnoire, domnia competenței. Dar pentru a accesa acest rol universitățile trebuie să fie ele însele predictibile, morale și competente, orientate către impunerea valorile proprii (dar obligatoriu înalte) atât corpului didactic cât și studenților și mai departe absolvenților și societății cu care interacționează. 

Evident că atitudinea de respingere față de plagiate (care iată, încet încet au ajuns să fie înțelese în esența lor mocirloasă și de non-universitari), față de nepotisme, arbitrariul sau față de imobilismul și despotismul local trebuie să se transforme în reflex în primul rând la nivel universitar pentru a putea transfera acest model și societății (vă amintiți acest laudatio cu ocazia propunerii candidaturii unei anumite domnițe la înaltul post de eurodeputat? : ”Este tânără, este frumoasă și... e fata președintelui!”). Dar acestea nu sunt toate tumorile ce trebuiesc rezecate. 

Pentru a le identifica pe celelalte ne poate ajuta și parcurgerea raportului ”România educată” dar se cere obligatoriu și un sondaj local riguros (și, probabil, anonim) în rândul propriilor angajați. Vom avea astfel pe masă lista intervențiilor la care trebuie supusă o instituție academică pentru a-și cere dreptul la un loc de frunte în societate și a intra în competiție reală cu cele mai bine cotate universități. Nu pentru că nu s-ar putea pleca la drum cu problemele în spinare ci pentru că aceste probleme risca să-ți explodeze în față exact când nu dorești. Desigur, ministerul educației nu finanțează acest efort interior de regândire și repoziționare socială dar nici respectul societății sau acceptul ca un lector universitar să câștige mai mult ca o femeie de servici de ”la ENEL” nu vine după înțelegeri oneroase cu plagiatori sau analfabeți politici aflați vremelnic în funcții de conducere. 

Dar, în afară de ”producția de absolvenți” cât mai adecvați cererilor economiei și societății în general, ce roluri ar trebui regândite de mediul academic?

Universitățile trebuie să fie formatoare de caractere. Ele lucrează preponderent cu oamenii aflați în ultima fază a definiției valorilor personale și cizelare a caracterului. Vorbim despre patru, cinci sau șase ani de studii universitare care separă faza de ”lut neîntărit” de cea a ”vasului ars și smălțuit” în ceea ce privește etapele de formare a caracterului unui tânăr. Dacă în prima fază mai putem interveni asupra lutului încă maleabil (cu fermitate dar nu rigid, respectând textura deja conturată și diferențele individuale), în faza a doua abia dacă mai putem încerca să pictăm cumva exteriorul. Dar un vas strâmb ca și un caracter strâmb lasă puțină speranță la îndreptare. Să nu ne facem că nu înțelegem rostul nostru ca universitari în transformarea pe această cale a societății. Pentru că ajungem să repetăm o realitate care ne costă pe toți. Să ne amintim cum înainte de ’89 se spunea că stagiul militar obligatoriu sau munca voluntară pe șantier te face om (ambele locuri de încolonare și obediență față de un superior de multe ori de o calitate discutabilă). După ’89 am ajuns să plătim aceste formatoare de caractere și să ne întrebăm unde ne sunt liderii sau de ce nu suntem în stare să-l apreciem pe cel ce-și asumă riscuri pentru a fi diferit. Dar de unde să fi dobândit o așa calitate intelectuală câtă vreme ceea ce ni se servea era obligația de a te supune unuia ce avea puterea să te pună să speli veceurile cu periuța de dinți? Ce caracter măreț poate ieși din ”taci, înghite și nu comenta”? 

Poate mediul universitar să se implice aici? Este obligat! Chiar dacă nu pot fi date note în universitate la caracter putem direcționa studenții spre lucru în echipă opus individualismului, spre dezvoltarea caracterelor empatice în opoziție cu egoismul distructiv și așa mai departe. Un alt bun exemplu întâlnit în universitățile olandeze pe care le-am vizitat este instituția Mentorului. Mentorul fiind acel universitar care intra într-o legătură mai strânsă cu studentul pe care în ghidează prin meandrele vieții academice. Il sfătuiește la greu. Il sprijină când e nevoie. Il recomandă, ca unul ce îl cunoaște cel mai bine, atunci când se angajează sau când solicită o bursă. 

Mentorul este cel care te ajută să te formezi ca om, să comunici, să înțelegi, să te adaptezi. Dar ca să ai pretenția că vei forma caractere ceea ce pui în fața studentului, prin oameni și prin acțiuni trebuie să fie modele moral de urmat. Si mai ales fiecare universitar să simtă că este important pentru universitatea sa care a avut grijă să-i pună în raniță nu bastonul de mareșal ci stiloul de profesor. Mai avem de lucrat aici? Cu siguranță.

Universitatea - oglindă de analiză critică a societății. Fie că te numești Comunicare, Drept sau Medicină, comunitatea universitară trebuie să aibă capacitatea de a reacționa la problemele semnificative legate de drumul sau deciziile societății. Probleme arareori legate de educație. Desigur cu condiția să-ți fi dovedit ca universitate statura verticală și competența în domeniu. Altfel în loc de a discuta articulat și argumentat despre un anume subiect (fie el modul de operare al SMURD în incendiul de la Colectiv, oportunitatea parteneriatelor public-privat în dezvoltarea autostrăzilor sau amenda primita de o multinațională farmaceutică pentru acțiuni de manipulare a pieței) ajungem în marasmul construit de atotștiutorii formatori de opinie care se pricep la orice și sunt gata să apară în orice moment în peisajul media. Mai ales dacă există și un sponsor din umbră. 

Ca universitari ne plângem de bugetarea neserioasă a cercetării deși am făcut eforturi susținute ca acestă critică să capete un răspuns. Ne plângem de evoluția anarhică a dezvoltării urbane deși am făcut propuneri de ameliorare a acestei situații. Ne plângem că pacienții și medicii se deplasează pe linii conflictuale deși noi educăm în cealaltă direcție. Dar poate motivul pentru care nu am fost luați în seamă nu a ținut numai de celălalt ci și de felul în care ne-am impus ca formatori de opinie în societate.

Vocea unuia poate fi slabă dar poate căpăta o rezonanță deosebită dacă este susținută de mulțimi. Dar cum să fim susținuți de mulțimi dacă am fost muți atunci când mulțimile, când societatea aștepta o opinie competentă și o atitudine clară de la noi într-o problemă arzătoare a momentului? Si, dacă nu luăm în considerare instituția Academiei Române, care este totuși altceva, am ajuns puțin semnificativi în toate barometrele de încredere a populației. Si iată de ce politicul își permite să spună cu ușurință NU prorectorului cu cercetarea din universitatea X atunci când vorbim de buget. Dar se va gândi de două ori daca cererile acestuia vin pe fondul unui suport major al electoratului. Universitățile și colegiile americane organizează des evenimente de popularizare a științei (și implicit a cercetării). Evenimentele sunt foarte gustate de public și văzute ca un bun prilej de baie de mulțime pentru politicieni. Putem să copiem sau să fim inventivi și să oferim politicienilor locali posibilitatea să facă băi de mulțime și în acțiuni de acest fel și nu numai cu ocazia pelerinajelor la moaștele sfinte sau a concertelor din piețele publice. 

Si de ce ne-am limita numai la mulțimile reale când putem folosi și mulțimile virtuale? Si slavă Domnului, în epoca Facebook și a canalelor Youtube avem la îndemână și cele mai ieftine mijloace pentru a ne face auzită vocea. Iar persistența ne poate ajuta. Am ascultat deunăzi un medic eminent care a demonstrat cu cifre cum folosirea comunicării susținute prin mijloacele neconvenționale a schimbat fața unui spital. Dacă inițial acesta era locul unde nu dorea să vină nici un medic (să învețe sau să lucreze) spitalul a devenit cunoscut prin ceea ce făcea și prin modul modern în care comunica cu comunitatea fiind acum apreciat ca un centru de excelență național capabil de performanțe deosebite în situații complicate. Pentru că da, facebook-ul nu este numai despre pisici și bebeluși care râd în soare, este și despre grupuri, despre dezbatere, despre comunicarea democratică între oameni aflați pe paliere diferite. Iar universitarul pentru a fi credibil și urmat de societate trebuie să ia atitudine când societatea îl provoacă. Ne place sau nu, pentru fi vizibili trebuie să ne facem și noi partea. Nu ajunge să ai pagină de social media dacă acolo nu e nimic interesant și pentru comunitatea non-universitară, comunitate care contează și care poate impune. 

Universitatea - generator de modele și valori pentru societate. Ne plângem că maneliștii, miliardarii de carton care ”fură dar dau și la alții” sau silicoanele ce apar în reviste glossy au ajuns modelele în România. Că valorile și crezul lor în viață este preluat de noile generații ”necoapte”. Dar care au fost alternativele? Intrebarea pare a fi ridicolă câtă vreme răspunsul cel mai la îndemână este dat de modelele și valorile împărtășite de comunitatea academică (evident nu ar fi singurele dar să rămânem focusați la tema aceasta). Insă, discutând despre valorile universității, poate a venit momentul să ne întrebăm: care sunt de fapt acele valori ale universității de la care nu vom face rabat indiferent de cine și indiferent de când? Putem lansa provocarea oricărui rector din țară să-și întrebe colegii care sunt valorile universității pe care o conduce. De exemplu Universitatea Sorbona își definește valorile ca fiind: libertatea, diversitatea, creativitatea, rigoarea, deschiderea. La Oxford se prețuiește pasiunea și mândria, la Princeton imaginația și îndrăzneala. Să zăbovim o clipă și să ne gândim cum ar arăta România dacă am promova aceste valori în universitățile noastre și mai apoi, prin studenți și absolvenți, în societate? Dar aceste valori trebuie nu numai predicate ci și apărate în interiorul comunității academice: în lipsa definirii și apărării lor, zona academică se vede lipsită de anticorpii necesari pentru a se proteja de proliferarea mediocrității, aranjamentelor și despotismului de cartier. Cu totul altfel stau lucrurile pentru imaginea universității, pentru brandul ei și în final pentru forța sa de atracție dacă valorile adoptate de universitate reușesc să rezoneze cu ceea ce mentalul colectiv înțelege prin modern, corect, moral, ambițios, semnificativ...

 Nu vom dezvolta acum discuția despre viitor, modernizare și adaptarea la nou. Despre rolul universităților în dezvoltarea și adoptarea noilor tehnologii. Despre obligația lor de a inova continuu și despre puterea spin-off-ului. Pentru că vom reveni cu un material dedicat.

Dar în final cred că putem fi de acord: cu câteva excepții notabile, lumea universitară românească, cu luminile și umbrele ei, este departe de a fi în poziția de far care să indice direcțiile de urmat pentru societatea noastră. Din păcate am lăsat în ultimii ani acest rol pe seama politicienilor și a celor din administrații. Dar primii se schimbă între ei prea repede pentru a reuși să implementeze direcții cu impact semnificativ chiar și atunci când sunt valoroase. Iar cei din urmă se străduiesc prea mult să-și apere spatele și scaunul pentru a avea curajul deciziilor care nu vor rodi mâine ci poimâine. Mă gândesc că acum, la schimbarea unei întregi generații de conducători în universitățile din țară, vom fi în stare să observăm ceea ce e evident pentru toți: oamenii universităților sunt cei ce rămân chiar și atunci când parlamentele, miniștrii sau chiar președinții și programele lor se schimbă. Rămân acolo în birourile lor mici cu scaune mai mizerabile decât cele scoase de nemți pe stradă, în laboratoarele care au pe pereți poze cu aparatura ce ar trebui de fapt să fie pe mese sau în casa scării în spitalele care nu știu de unde să mai facă rost de spații pentru pacienți și pentru învățământ.

Nu e păcat ca această continuitate socială din mediul academic să nu fie folosită în cristalizarea unei coloane vertebrale pentru dezvoltarea durabilă a unei Românii competitive și morale? Pe baza unei gândiri care să nu se schimbe odată cu fiecare nou ministru sau primar și folosind ca structură de rezistență valorile unei comunități universitare înalt educate și moderne?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Parerist check icon
    Atunci cand vine vorba de universitati, eu unul am idei putine si fixe: orice discutie sau strategie despre universitati trebuie sa o includa si pe cea a cercetarii. Universitatile nu fac (sau nu trebuie sa faca) "doar" educatie.
    Prin urmare, analiza as incepe-o inca dinainte de '89. In sistemul comunist de inspiratie sovietica, universitatile fac educatie (un fel de scoli de meserii, fie ele si calificate) iar cercetarea se facea in institute de cercetare separate. Asta a fost o greseala, pe care pana si multe tari fost sovietice deja au reparat-o prin reforme (inclusiv rusia a trecut la modelul occidental).
    La noi separarea a continuat si dupa '89. Institutele de cercetare s-au inchis, sau s-au privatizat si si-au schimbat obiectu' muncii, iar universitatile au devenit fabrici de diplome.
    Eu personal nu cred ca vom avea universitati "ca afara" pana cand universitatile nu devin si centre de cercetare. Sunt constient ca nu vor curge imediat articolele in "Nature" si nobelele, insa asta nu inseamna ca nu se poate face cercetare autentica (si originala), chiar daca la nivel mai restrans incepand de la nivel de master si doctorat. Iar profesorii "mari" cu asta ar trebui sa se ocupe, nu predand cate doua norme la anul 1, de asta ar trebui sa se ocupe lectorii sau sefii de lucrari. Astia care predau doua norme ca sa castige in plus nu doar ca nu fac cercetare pe bune, nu fac nici macar documentare serioasa.
    Evident exista si "oaze", oameni sau echipe care incearca la nivel micro sa faca lucrurile asa cum trebuie (atras finantari si publice si private, atras doctoranzi cu teme originale, pastrat oameni tineri si promitatori in "sistem" cu venituri extrasalariale din contracte, etc ), existau si acum 20 ani, insa nu e suficient pentru un intreg "sistem".
    Plus ca in jurul universitatilor ar trebui deschise "science park-uri", (poate oferind stimulente fiscale), si sa roiasca de start-ups si spin-offs cu un picior in universitate si unul in industrie/servicii, care cred ca ar produce o bucla suplimentara de feedback pozitiv. S-ar creea o punte intre "cercetatorii stratosferici" si economia reala. Aia romaneasca.
    • Like 3
    • @ Parerist
      Multumesc pentru comentariu. Anume nu am vrut sa vorbesc despre cercetare deoarece nu cred ca exista cineva care isi imagineaza ca universitatile pot trai FARA cercetare. Despre spinn-off: voi veni cu un nou material.
      • Like 2
    • @ Florian Berghea
      Parerist check icon
      Si eu speram sa nu existe cineva care isi imagineaza educatia fara cercetare, insa dupa ce am urmarit cativa ministri ai educatiei (fara "si cercetarii"), cateva "reforme" si discutii pe tema asta la nivel politic mai bine nu mai cred nimic :)
      Asteptam cu interes articolul despre spin offs.
      • Like 1
  • Pot spune ca si la noi exista modelul mentorului pentru studenti atat in stadiul de absolvent de licenta si masterat dar mai ales la doctorat. Am cunoscut multi profesori pasionati sa modeleze studenti dar mai ales sa le insufle pasiune pentru cercetare. Nu sunt de acord ca universitatile romanesti sunt fabrici de diplome. Am trecut pe la Universitatea din Craiova , ASE, Universitatea Bucuresti si Politehnica Bucuresteana. La toate am intalnit profesori pasionati apropiati de studenti. Multi absolventi romani au ajuns varfuri in strainatate. Deci eu zic ca nu scoala e de vina ci societatea care nu promoveaza valorile. Finantarea universitatilor ramane un deziderat ( nu poti plati un universitar sau un student doctorand cu 1500 lei/luna , nici macar 1000 de euro nu reprezinta mare lucru la preturile de azi, cam atat castiga un marocan care curata strada la Londra/saptamana.) in conditiile in care cercetarea costa substantial ( participare la conferinte, publicarea de articole , chestionare, interviuri, consultarea literaturii de specialitate, cautarea noului in domeniu etc). Daca vrem rezultate atunci trebuie sa platim pentru ca asta necesita efort substantial. De asemenea nu vreau sa mai aud lozinci de genul "asta se cauta pe piata muncii" deci universitatile ar trebui sa o lase mai moale cu absolventii pentru ca patronii neaosi vor doar carne de tun platita cu minimul/economie ca sa-si poata plati in liniste ratele la vila, leasingul la BMW si sa posteze din Maldive. Eu ( si altii ca mine) vreau sa-mi urmez cariera si nu ma intereseaza ce vor patronii din Romania.
    Daca nu gasesc ce vreau in tara atunci caut pe piata europeana si mi se pare normal ( ca mine au gandit alti 4,5 milioane de compatrioti). Daca vreti sa-i pastrati pe romani in tara atunci oferiti conditii decente. Promovati meritocratia , stabiliti un salariu minim/economie decent , in Elvetia e 3400 de franci/luna si nici un elvetian nu aplica smecherii romanesti de genul angajarii part time in acte dar cu norma intreaga in realitate si nici un salariu minim/cartea de munca si altul in mana, acolo toti respecta legea. Promovati protectia sociala a copiilor nu a demnitarilor ( alocatii decente, gradinite si scoli decente nu cu WC in curte, renuntati la promovarea in sectorul public a amantelor analfabete si a oamenilor de casa in favoarea specialistilor ) si vor veni si rezultatele.
    • Like 1
    • @ Rusu Liviu
      Exista dar informal si punctual. In universitatile in care l-am vazut in actiune este formalizat (ore de predare, de seminar, de mentorat) si extrem de functional. Sa intrebi un student "cine e mentorul tau?" nu e o intrebare pur emotionala ci foarte concreta.
      • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult