Sari la continut
Prevenție

„Prietenul” hidos al fiicei mele preadolescente. Poveste de trezit părinții

Adolescentă în camera ei

Foto: Profimedia Images

Trebuie să îi privim în ochi și să le spunem că ne pare rău. Ne pare rău că nu putem face să fie mai ușor, că nu putem să mai schimbăm ceva acum. Trebuie să le spunem că ne pare rău că nu am putut mai mult și mai bine, dar că îi putem asculta, că le putem auzi și înțelege furia acumulată în ultimii doi ani.

Trebuie să îi ascultăm.

Trebuie să fim sinceri cu ei. Să le spunem cum ne simțim și noi – câtă oboseală, câtă anxietate, câte neliniști și temeri am strâns în noi în acești ani – ca să înțeleagă că putem empatiza cu ei. Trebuie să ne deschidem către ei.

Trebuie să audă de la noi că îi putem înțelege și că le suntem alături.

Trebuie să vorbim cu copiii noștri.

Ne mișcam repede prin aerul rece de ianuarie și fiica mijlocie mi-a spus:

- Mi-e dor de pauza mare. Ciudat cumva, că nu făceam mare lucru, ne jucam doar... știi, ne alergam peste tot, făceam trăsnăi, strigam, nu era mare lucru... dar îmi lipsește pauza mare. Adică era frumos, nu știu...

Are 11 ani și în 2020 a terminat clasa a IV-a, în regim Step by Step, la o școală de stat din București. A luat apoi examenul de admitere în clasa a V-a, la Liceul Național de Artă Nicolae Tonitza. A muncit mult să intre, competiția a fost destul de mare și momentul în sine a avut o încărcătură emoțională intensă, fiind primul examen din viața ei.

Este un copil sensibil care își controlează foarte strict această sensibilitate. 2020 a fost un an complicat pentru ea. Pandemia a prins-o pe ultima sută de metri înainte de finalul ciclului primar. Schimbările se acumulau de la o zi la alta – termina clasa a patra, se pregătea să intre la o școală nouă, unde avea să întâlnească noi colegi.

Orice început e greu, mai ales când ești mic și ai o capacitate redusă de adaptare la situații noi. Nu a mai apucat să-și revadă colegii alături de care petrecuse primii ani de școală, nu s-a mai organizat serbarea de final de an și toate interacțiunile dintre copii s-au rezumat atunci la școala online. Peste toate, s-a așternut pâcla incertitudinii, a distanțării sociale, a cursurilor urcate pe platformele școlii, a orelor care ba se țineau, ba nu. Școala – și, odată cu ea, viața, așa cum o știam - a început să se schimbe.

La Tonitza, fiică-mea a fost anunțată încă din prima zi că școala nu dispune de o clădire sigură, așa că a fost nevoită să meargă la o altă școală, din altă zonă a orașului, o școală care nu era însă pregătită să primească un surplus de elevi, așa că soluția găsită de autorități s-a dovedit a fi ineficientă. În treacăt fie spus, la început de an școlar, aceleași autorități se lăudaseră în presă și pe rețelele de social media că au rezolvat problema Liceului Tonitza.

După două sau trei săptămâni, a fost anunțată că orele se vor ține din nou online, deși restul școlilor, care navigau și ele pe apele tulburi ale pandemiei, au chemat elevii în clase. E adevărat că pauzele s-au scurtat, interacțiunea dintre copii – conform regulilor în vigoare – a fost micșorată, dar chiar și așa, am fost martora apariției unor diferențe clare între dezvoltarea emoțională a copiilor care au rămas blocați în fața ecranelor și evoluția emoțională a celor care au mers fizic la școală.

Tot în 2020, fiica mea avea să-și piardă statutul de mezină a familiei și să câștige o nouă surioară, mică și dependentă de mama ei – pe care acum, iată, trebuia să o mai împartă o dată.

Nu cred că e greu în condițiile date să pici, la 11 ani, în prag de adolescență, într-o stare pe care nu știi cum să o comunici în cuvinte și nu ai cum să o gestionezi sănătos de unul singur.

Pe măsură ce timpul trecea, a început să se izoleze în camera ei, iar distanța dintre ea și restul familiei a început să crească amenințător. 

Ecranul a devenit prietenul său cel mai bun, poarta care îi permitea să evadeze dintr-o lume în care dispăruse... pauza mare.

Dormea din ce în ce mai mult, a început să se îmbrace numai haine largi, de culoare neagră, citea din ce în ce mai puțin, iar camera ei era mereu scufundată în întuneric – chiar și atunci când afară soarele strălucea și inunda lumea cu lumina lui. A început să ia în greutate, din ce în ce mai mult și să fie din ce în ce mai furioasă, fără să poată explica accesele ei de furie, îndreptate de cele mai multe ori spre sora ei mai mare. Vocabularul i s-a micșorat, până în punctul în care, uneori, comunica asemenea personajelor din anime-urile de care nu se mai putea desprinde, mai mult prin interjecții cu sonorități asiatice, decât prin cuvinte articulate.

Pe măsură ce situația lua amploare, panica mea a căpătat proporții serioase. Am încercat să discut cu ea de nenumărate ori și în nenumărate feluri. La un moment dat, m-am prins că-și punea alarma să sune la 4 sau 5 dimineața, ca să se poată juca pe telefon, înainte de școala online. Încercam să fiu pe fază și să-i limitez cât de mult posibil timpul petrecut pe telefon sau laptop, dar mi-am dat seama repede că e o luptă și că atunci când ajungi în acest punct, tu, ca părinte, nu ai cum să câștigi, nu ai cum să îți ajuți copilul, de fapt, dintr-o asemenea luptă nu câștigă nimeni, nimic. Sigur că e simplu să confiști, să te impui cu forța, să interzici. Dar toate acestea sunt false soluții la o problemă mult mai complexă, care nu e nici măcar dependența de ecrane, ci ce anume se ascunde în spatele acestei dependențe. Acolo, în spatele acestor comportamente și adicții, în apele adânci, se ascund adevăratele pericole – depresia, autoizolarea, incapacitatea de a comunica.

Singura soluție era să-i ofer instrumentele necesare și suficiente pentru a putea deconstrui bucată cu bucată elementele care au dus-o în situația în care ajunsese. Am reluat tentativele de a discuta cu ea. I-am cerut ajutorul – i-am spus că simt distanța dintre noi și că nu mai știu cum să-i vorbesc ca să ajung la ea. I-am propus să încercăm împreună să negociem situația cu ajutorul unui psihoterapeut, dar a refuzat categoric. Am stabilit împreună strategii de autocontrol când venea vorba de jocuri și anime-uri, dar toate strategiile au eșuat în fața tentației de nerefuzat a ecranului magic. Le-am înscris și pe ea, și pe sora ei mai mare, la un curs despre social media și internet, în general – în care erau explicate pe înțelesul lor aspectele pozitive și negative ale acestei lumi. Au învățat cât de repede poți deveni dependent de lumea virtuală. Însă impactul cursului a fost nesemnificativ. 

Îți recomandăm

A revenit la camera ei cu ferestre bine acoperite, în care se retrăgea ca într-o peșteră caldă și sigură. Însingurarea și sora ei bună, depresia, sunt capcane parșive, în care picăm și noi, adulții, nu doar copiii aflați la vârsta unei treceri, marcați, pe deasupra, de schimbările bruște impuse de rigorile unei lumi cotropite de pandemie.

Tot răscolind în capul meu după soluții, mi-a venit ideea să le invit pe fete să facem jogging împreună. Alergam dimineața cu fiica cea mare, iar seara cu cea mijlocie – același traseu – Piața Romană – Piața Victoriei – Arcul de Triumf – Piața Romană. O vreme a funcționat. Alergam sau mergeam la pas grăbit și discutam. Despre orice. Cu fiica mea cea mare (care e mai în vârstă doar cu un an) comunicarea era lină, spontană și abundentă. Sigur că oamenii nu sunt la fel – am trei copii și toți sunt diferiți unul de celălalt. Fiecare are punctele sale forte și vulnerabilitățile sale.

Cu fiică-mea mijlocie nu a fost simplu. La început, vorbeam doar eu. Apoi, încet-încet, a început să vorbească și ea. Însă orarul de la școală se tot modifica, iar eu mă chinuiam să țin în aer nevoile celor trei copii, plus proiectele la care mă chinuiam să lucrez, așa că ședințele noastre de jogging și vorbit au început să se rărească, până când au dispărut complet. Am ajuns iar de unde am plecat.

Atunci s-a întâmplat minunea: telefonul ei, folosit atât de intens, s-a stricat. Am încercat să nu las să se vadă cât de mult m-am bucurat că a crăpat dușmanul, ba mai mult, m-am oferit să merg să i-l repar, cu condiția să-și controleze impulsul de a-l folosi. Din fericire, era de nereparat. Rămasă fără telefon, s-a refugiat în lumea anime-urilor. I-am spus că nu am bani să îi cumpăr alt telefon, în schimb i-am luat cărți de benzi desenate pe care le-a acceptat cu plăcere. Apoi am înscris-o la baschet – unde merge și acum de două ori pe săptămână. Am observat mici semne de schimbare. Pleca îmbufnată la baschet și se întorcea veselă și vorbăreață. Mi-am dat seama din nou cât de important este să facă mișcare și am plusat. Am investit într-un antrenor personal și, după orele online, face în fiecare zi câte o oră de sport. Nimic forțat, cât să-și pună energia în mișcare. Schimbarea în bine a copilului a fost rapidă și vizibilă. Vorbim despre multe acum. Vorbim despre tot. Sunt multe de spus, pentru că multe s-au adunat în acești ani.

- Îți dai seama, mami, că ăsta e al treilea an de pandemie?

- Cum așa?

- Păi da... a început în 2020, apoi a fost 2021 și acum suntem în 2022 și nu s-a terminat.

Anii omului se măsoară și se simt diferit, în funcție de capitolul pe care îl parcurgem. Fiica mea era un copil de 9 ani când a început pandemia și acum este o preadolescentă care își poartă cu dârzenie și curaj luptele pe care i le aruncă viața, lumea și contextul în care se află.

Zilele trecute, în timp ce așteptam să mi se prepare o cafea, am surprins o frântură din conversația a două adolescente care stăteau și ele la rând. Două fete în jur 14-15 ani, care discutau pe ton grav. Am auzit doar atât:

- Mama îmi servește mereu că ei au trecut prin comunism și că pandemia e o nimica toată, că trece și cică să zicem mersi că nu am prins comunismul. Dar nouă ni se întâmplă asta și pe noi nu ne întreabă nimeni cum ne simțim. Nu e corect, frate, pe mine mă afectează, vreau să vorbesc despre asta! Ce treabă am eu că n-am prins comunismul? Eu trăiesc asta acum și mă afectează!

Am plecat din cafenea cu un nod în gât. Copiii noștri au nevoie de noi mai mult ca oricând!

Să vorbim, deci, cu ei. Să-i ascultăm. Să le fim aproape. În această curbă istorică prin care trecem, să încercăm să le oferim în continuare protecție, susținere, înțelegere. Să fim prezenți. 

Proiect susținut de Rețeaua de sănătate REGINA MARIA – partener principal de obiceiuri sănătoase.

Un demers educativ, menit să stimuleze mintea și corpul pacientului modern.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Felicitari, frumos articol! Dar nu ma pot abtine sa nu empatizez cu mama adolescentei... pe o scala de la 1 la 100 ca rău maxim, viata in comunism e 100. Pandemia e undeva pe la 20...
    • Like 0
  • Gandalf check icon
    Un ciocan este un obiect mortal.
    Un ciocan este o arma criminala.
    Are cineva vreo obiectie la ce am spus?
    Daca da, il invit sa ia o pauza, sa se aseze pe tron, sa inchida usa la baie si sa cujete.
    Apoi sa mai cujete o data. Aici aia cu constipatii (digestive, nu la organul cu neuroni) vor fi clar avantajati. E corect sa le dea Divinul si lor ceva in schimb...
    Deci, cum ziceam, ciocanu` ala. A fost arma crimei in multe cazuri (caz, politie, ancheta, despre aceste cazuri vorbesc).
    Si totusi, daca nu exista ciocanul nu aveam scara de la pod. Si nici podul. Si aproape sigur nici casa pe care e cocotat podul. Si nici ulucile gardului nu erau. Si daca o tin asa ajung pana la primarie cu nici-uri.
    Deci unde e problema? Ciocanu` e acelasi, aceeasi fieratanie. Unde, vai unde se-ascunde problema?
    Ei bine, MANA e diferita. Mana care il manuieste si capatana care comanda. Acolo e diferenta.
    La subiect: computerul, joacele, tabletele, telefoanele, internetu' - sunt frati-surori cu ciocanu` din poveste. Neutre. Cum le utilizezi, acolo e siretlicul :D
    Si Manole si Brancusi au invatat cum sa foloseasca sculele de la cineva, apoi au trudit si transpirat.
    Era o vreme tare mohorata cand am vorbit cu politatii din parcul central din Targu Jiu, prin 2019. La 50 si ceva de ani. Dar am prins sa vad ce a facut un om cu un ciocan. Am apucat sa vad in viata asta, in tara asta!
    • Like 0
  • Sunt doua probleme diferite aici. dependenta de ecrane nu are nimic de-a face cu pandemia. Acolo parintii trebuie sa puna limite, si sa le si impuna, daca pot. Efectul pandemiei asupra copiilor e alta problema. Mie mi se pare exagerata panica in jurul acestul subiect. Sunt generatii care au trecut prin razboi, care nu s-au dus la scoala ani de zile, aia da, or fi fost afectati. Dar depresie pt ca ai facut (sau mai mult n-ai facut) scoala online? Haida- de. Un copil normal si sanatos se adapteaza si trece peste. Singura problema este a copiilor din familii nevoiase care au pierdut mult la capitolul scoala- si care oricum pierd de ani si ani, pentru ca nu pot sa-si permita meditatii, ori scoala romaneasca se bazeaza pe asta. De acei copii imi e mila, dar de beizadelele care au facut depresia ca nu si-au vazut prietenii decat online timp de cateva luni- hai, scutiti.
    • Like 0
  • Rucs Rucs check icon
    Asta se intampla multor copii. Norocul fiicei dvs este ca are o mama care s-a panicat si care a vazut nevoia de a limita accesul la ecran. Dar multe familii (in special cu venituri mici-medii) isi lasa copiii oricat de mult pe telefon/tableta. Si asta din cauza presei si a ministerului invatamantului care ne tot spun cat de important e sa fii conectat, care vorbesc de digitalizarea invatamantului etc. Efectiv sunt oameni care au impresia ca daca le fac un program copiilor, ii pun la marginea informatiei, le taie din sanse, ii trimit intr-o lume anacronica…
    Se contureaza in schimb o generatie de copii cu sanse amputate, copii-zombi, de mare potential, dinamitat de noi, adultii - familie si autoritati.
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult