„Prietenul” hidos al fiicei mele preadolescente. Poveste de trezit părinții

Foto: Profimedia Images

Trebuie să îi privim în ochi și să le spunem că ne pare rău. Ne pare rău că nu putem face să fie mai ușor, că nu putem să mai schimbăm ceva acum. Trebuie să le spunem că ne pare rău că nu am putut mai mult și mai bine, dar că îi putem asculta, că le putem auzi și înțelege furia acumulată în ultimii doi ani.

Trebuie să îi ascultăm.

Trebuie să fim sinceri cu ei. Să le spunem cum ne simțim și noi – câtă oboseală, câtă anxietate, câte neliniști și temeri am strâns în noi în acești ani – ca să înțeleagă că putem empatiza cu ei. Trebuie să ne deschidem către ei.

Trebuie să audă de la noi că îi putem înțelege și că le suntem alături.

Trebuie să vorbim cu copiii noștri.

Ne mișcam repede prin aerul rece de ianuarie și fiica mijlocie mi-a spus:

- Mi-e dor de pauza mare. Ciudat cumva, că nu făceam mare lucru, ne jucam doar... știi, ne alergam peste tot, făceam trăsnăi, strigam, nu era mare lucru... dar îmi lipsește pauza mare. Adică era frumos, nu știu...

Are 11 ani și în 2020 a terminat clasa a IV-a, în regim Step by Step, la o școală de stat din București. A luat apoi examenul de admitere în clasa a V-a, la Liceul Național de Artă Nicolae Tonitza. A muncit mult să intre, competiția a fost destul de mare și momentul în sine a avut o încărcătură emoțională intensă, fiind primul examen din viața ei.

Este un copil sensibil care își controlează foarte strict această sensibilitate. 2020 a fost un an complicat pentru ea. Pandemia a prins-o pe ultima sută de metri înainte de finalul ciclului primar. Schimbările se acumulau de la o zi la alta – termina clasa a patra, se pregătea să intre la o școală nouă, unde avea să întâlnească noi colegi.

Orice început e greu, mai ales când ești mic și ai o capacitate redusă de adaptare la situații noi. Nu a mai apucat să-și revadă colegii alături de care petrecuse primii ani de școală, nu s-a mai organizat serbarea de final de an și toate interacțiunile dintre copii s-au rezumat atunci la școala online. Peste toate, s-a așternut pâcla incertitudinii, a distanțării sociale, a cursurilor urcate pe platformele școlii, a orelor care ba se țineau, ba nu. Școala – și, odată cu ea, viața, așa cum o știam - a început să se schimbe.

La Tonitza, fiică-mea a fost anunțată încă din prima zi că școala nu dispune de o clădire sigură, așa că a fost nevoită să meargă la o altă școală, din altă zonă a orașului, o școală care nu era însă pregătită să primească un surplus de elevi, așa că soluția găsită de autorități s-a dovedit a fi ineficientă. În treacăt fie spus, la început de an școlar, aceleași autorități se lăudaseră în presă și pe rețelele de social media că au rezolvat problema Liceului Tonitza.

După două sau trei săptămâni, a fost anunțată că orele se vor ține din nou online, deși restul școlilor, care navigau și ele pe apele tulburi ale pandemiei, au chemat elevii în clase. E adevărat că pauzele s-au scurtat, interacțiunea dintre copii – conform regulilor în vigoare – a fost micșorată, dar chiar și așa, am fost martora apariției unor diferențe clare între dezvoltarea emoțională a copiilor care au rămas blocați în fața ecranelor și evoluția emoțională a celor care au mers fizic la școală.

Tot în 2020, fiica mea avea să-și piardă statutul de mezină a familiei și să câștige o nouă surioară, mică și dependentă de mama ei – pe care acum, iată, trebuia să o mai împartă o dată.

Nu cred că e greu în condițiile date să pici, la 11 ani, în prag de adolescență, într-o stare pe care nu știi cum să o comunici în cuvinte și nu ai cum să o gestionezi sănătos de unul singur.

Pe măsură ce timpul trecea, a început să se izoleze în camera ei, iar distanța dintre ea și restul familiei a început să crească amenințător. 

Ecranul a devenit prietenul său cel mai bun, poarta care îi permitea să evadeze dintr-o lume în care dispăruse... pauza mare.

Dormea din ce în ce mai mult, a început să se îmbrace numai haine largi, de culoare neagră, citea din ce în ce mai puțin, iar camera ei era mereu scufundată în întuneric – chiar și atunci când afară soarele strălucea și inunda lumea cu lumina lui. A început să ia în greutate, din ce în ce mai mult și să fie din ce în ce mai furioasă, fără să poată explica accesele ei de furie, îndreptate de cele mai multe ori spre sora ei mai mare. Vocabularul i s-a micșorat, până în punctul în care, uneori, comunica asemenea personajelor din anime-urile de care nu se mai putea desprinde, mai mult prin interjecții cu sonorități asiatice, decât prin cuvinte articulate.

Pe măsură ce situația lua amploare, panica mea a căpătat proporții serioase. Am încercat să discut cu ea de nenumărate ori și în nenumărate feluri. La un moment dat, m-am prins că-și punea alarma să sune la 4 sau 5 dimineața, ca să se poată juca pe telefon, înainte de școala online. Încercam să fiu pe fază și să-i limitez cât de mult posibil timpul petrecut pe telefon sau laptop, dar mi-am dat seama repede că e o luptă și că atunci când ajungi în acest punct, tu, ca părinte, nu ai cum să câștigi, nu ai cum să îți ajuți copilul, de fapt, dintr-o asemenea luptă nu câștigă nimeni, nimic. Sigur că e simplu să confiști, să te impui cu forța, să interzici. Dar toate acestea sunt false soluții la o problemă mult mai complexă, care nu e nici măcar dependența de ecrane, ci ce anume se ascunde în spatele acestei dependențe. Acolo, în spatele acestor comportamente și adicții, în apele adânci, se ascund adevăratele pericole – depresia, autoizolarea, incapacitatea de a comunica.

Singura soluție era să-i ofer instrumentele necesare și suficiente pentru a putea deconstrui bucată cu bucată elementele care au dus-o în situația în care ajunsese. Am reluat tentativele de a discuta cu ea. I-am cerut ajutorul – i-am spus că simt distanța dintre noi și că nu mai știu cum să-i vorbesc ca să ajung la ea. I-am propus să încercăm împreună să negociem situația cu ajutorul unui psihoterapeut, dar a refuzat categoric. Am stabilit împreună strategii de autocontrol când venea vorba de jocuri și anime-uri, dar toate strategiile au eșuat în fața tentației de nerefuzat a ecranului magic. Le-am înscris și pe ea, și pe sora ei mai mare, la un curs despre social media și internet, în general – în care erau explicate pe înțelesul lor aspectele pozitive și negative ale acestei lumi. Au învățat cât de repede poți deveni dependent de lumea virtuală. Însă impactul cursului a fost nesemnificativ. 

A revenit la camera ei cu ferestre bine acoperite, în care se retrăgea ca într-o peșteră caldă și sigură. Însingurarea și sora ei bună, depresia, sunt capcane parșive, în care picăm și noi, adulții, nu doar copiii aflați la vârsta unei treceri, marcați, pe deasupra, de schimbările bruște impuse de rigorile unei lumi cotropite de pandemie.

Tot răscolind în capul meu după soluții, mi-a venit ideea să le invit pe fete să facem jogging împreună. Alergam dimineața cu fiica cea mare, iar seara cu cea mijlocie – același traseu – Piața Romană – Piața Victoriei – Arcul de Triumf – Piața Romană. O vreme a funcționat. Alergam sau mergeam la pas grăbit și discutam. Despre orice. Cu fiica mea cea mare (care e mai în vârstă doar cu un an) comunicarea era lină, spontană și abundentă. Sigur că oamenii nu sunt la fel – am trei copii și toți sunt diferiți unul de celălalt. Fiecare are punctele sale forte și vulnerabilitățile sale.

Cu fiică-mea mijlocie nu a fost simplu. La început, vorbeam doar eu. Apoi, încet-încet, a început să vorbească și ea. Însă orarul de la școală se tot modifica, iar eu mă chinuiam să țin în aer nevoile celor trei copii, plus proiectele la care mă chinuiam să lucrez, așa că ședințele noastre de jogging și vorbit au început să se rărească, până când au dispărut complet. Am ajuns iar de unde am plecat.

Atunci s-a întâmplat minunea: telefonul ei, folosit atât de intens, s-a stricat. Am încercat să nu las să se vadă cât de mult m-am bucurat că a crăpat dușmanul, ba mai mult, m-am oferit să merg să i-l repar, cu condiția să-și controleze impulsul de a-l folosi. Din fericire, era de nereparat. Rămasă fără telefon, s-a refugiat în lumea anime-urilor. I-am spus că nu am bani să îi cumpăr alt telefon, în schimb i-am luat cărți de benzi desenate pe care le-a acceptat cu plăcere. Apoi am înscris-o la baschet – unde merge și acum de două ori pe săptămână. Am observat mici semne de schimbare. Pleca îmbufnată la baschet și se întorcea veselă și vorbăreață. Mi-am dat seama din nou cât de important este să facă mișcare și am plusat. Am investit într-un antrenor personal și, după orele online, face în fiecare zi câte o oră de sport. Nimic forțat, cât să-și pună energia în mișcare. Schimbarea în bine a copilului a fost rapidă și vizibilă. Vorbim despre multe acum. Vorbim despre tot. Sunt multe de spus, pentru că multe s-au adunat în acești ani.

- Îți dai seama, mami, că ăsta e al treilea an de pandemie?

- Cum așa?

- Păi da... a început în 2020, apoi a fost 2021 și acum suntem în 2022 și nu s-a terminat.

Anii omului se măsoară și se simt diferit, în funcție de capitolul pe care îl parcurgem. Fiica mea era un copil de 9 ani când a început pandemia și acum este o preadolescentă care își poartă cu dârzenie și curaj luptele pe care i le aruncă viața, lumea și contextul în care se află.

Zilele trecute, în timp ce așteptam să mi se prepare o cafea, am surprins o frântură din conversația a două adolescente care stăteau și ele la rând. Două fete în jur 14-15 ani, care discutau pe ton grav. Am auzit doar atât:

- Mama îmi servește mereu că ei au trecut prin comunism și că pandemia e o nimica toată, că trece și cică să zicem mersi că nu am prins comunismul. Dar nouă ni se întâmplă asta și pe noi nu ne întreabă nimeni cum ne simțim. Nu e corect, frate, pe mine mă afectează, vreau să vorbesc despre asta! Ce treabă am eu că n-am prins comunismul? Eu trăiesc asta acum și mă afectează!

Am plecat din cafenea cu un nod în gât. Copiii noștri au nevoie de noi mai mult ca oricând!

Să vorbim, deci, cu ei. Să-i ascultăm. Să le fim aproape. În această curbă istorică prin care trecem, să încercăm să le oferim în continuare protecție, susținere, înțelegere. Să fim prezenți. 

Proiect susținut de Rețeaua de sănătate REGINA MARIA – partener principal de obiceiuri sănătoase.

Un demers educativ, menit să stimuleze mintea și corpul pacientului modern.