Trebuie să intru la clasa a VIII-a. Sunt profesor de Română și, astăzi, scrie în planificarea mea că trebuie să le bag bine în cap, tuturor, cum se argumentează apartenența la genul liric a unui text la prima vedere.
Baremul examenului de la sfârșit de an mă somează să le vorbesc despre indicii lexico-gramaticali ai eului liric (pff!), despre exprimarea directă și indirectă a trăirilor eului liric (hm!), despre bogăția de figuri de stil sau expresivitatea lingvistică a poeziei, despre elementele ei de prozodie (of!) etc.
Pentru mine și tinerii de 14 ani care mă privesc acum din bănci, sintagmele astea nefericite sună ca o condamnare definitivă la un joc de putere pe care trebuie să îl fac, până la finalul anului, cu mințile și cu inimile lor.
Despre indicii eului liric trebuie să argumenteze competent și coerent, în compunerea de 250 de cuvinte, și fata frumoasă și înaltă din ultima bancă – cea care poartă haine negre, pantaloni de piele, tricou rock și privirea plictisului cool care a împins-o pauza trecută la o țigară pe furiș, după zidul din spate al școlii.
Despre același lucru trebuie să priceapă și domnișoara aceea plăpândă din banca de la geam – cea pe care mama a lăsat-o acum ceva ani, ca să muncească în afară, cu un tată regresat melancolic în spirturi de tot felul. Aceleași lucruri am să mă străduiesc să capete sens și în mintea lui Toma – cel care abia așteaptă să se dea pe placă după ore, în grupul celor care și-au rupt, cu mândrie, mâini și picioare, deja de câteva ori, în exercițiul extrem al alunecărilor pe rampele de la marginea orașului.
Privirile lor și intențiile mele sunt două lumi în ciocnire ridicolă.
În aceeași ordine de idei, se chinuie să mă privească aparent interesat, și Vlad, fotbalistul – cel care abia reușește să scrie după dictare 3-4 rânduri de propoziții, și Alex, îndrăgostitul – am auzit că are în telefon poze cu anumite părți anatomice, trimise în pauza trecută de „fata lui”, și, în sfârșit, chiar Dan – un băiat trist care îmi spune că nu poate vorbi cu nimeni despre inadecvarea lui – pentru că n-a găsit încă pe cineva „la fel ca el”. Orice ar vrea să însemne asta.
Privirile lor și intențiile mele sunt două lumi în ciocnire ridicolă.
Mă apuc și le explic structura în măcar cinci paragrafe a eseului, le dictez sintagme înghețate – numai bune de trântit în fiecare compunere, pentru marcarea punctelor din barem, îi învăț trucuri despre cum examenul acesta poate fi luat cu ceva viclenie – fac orice să le îndes pe gât două trei idei care îi trec pragul pretențiilor de corectură.
Am tot timpul senzația că le fac o nedreptate – că ora asta ar trebui să fie despre ce simt ei, despre ce îi preocupă, despre ce le aduce tristețe sau bucurie. Nu pentru că aș vrea să fac treaba unui psiholog, ci pentru că tocmai despre asta este, de fapt, literatura – „materia” despre care scrie în catalog că aș preda-o eu.
Culmea e că sunt atât de bună, încât îi pot dresa pe aproape toți să facă toate cele de mai sus, fără să își fi dezvoltat o clipă capacitatea de cititor competent și sensibil, fără să fi adus niciun fel de curgere în frazele lor, nici coerență în exprimarea lor spontană. Sunt atât de bună că putem fenta, cu notă mare, tot acest examen, fără să ne fi adăugat nouă, ca persoane, niciun beneficiu intelectual sau umanist
Toate textele astea de poezii aliniate în culegerea lor de antrenament pentru examen sunt pline de idei, trăiri și imagini despre care nu pot vorbi, pe care nu le pot explora, pentru că testarea națională - marele bau-bau care rânjește cinic și amenințător pe deasupra capetelor noastre - ne potolește rapid simțirile între granițele nefericitelor sintagme despre ce face și ce nu face „eul liric”.
După ce am să scap de asta, trebuie să mă apuc musai de întocmirea unor trucuri care să-i facă pe copiii mei să distingă diftongii și triftongii de hiat, să explice virgule și cratime, să recunoască adverbe predicative care ar putea introduce subiective, să folosească, prin conversiune, cuvinte cu alte valori gramaticale decât cele din text, să distingă predicate nominale de cele verbale și funcții sintactice ori cazuri de toate felurile.
Culmea e că sunt atât de bună, încât îi pot dresa pe aproape toți să facă toate cele de mai sus, fără să își fi dezvoltat o clipă capacitatea de cititor competent și sensibil, fără să fi adus niciun fel de curgere în frazele lor, nici coerență în exprimarea lor spontană. Sunt atât de bună că putem fenta, cu notă mare, tot acest examen, fără să ne fi adăugat nouă, ca persoane, niciun beneficiu intelectual sau umanist.
Ce-i drept, am reușit, din când în când, să mai fur câte o lecție de la colegii mei, în care să citim poezii, pur și simplu
Pentru că sarcinile sunt atât de prost întocmite, am reușit să îmi pervertesc actul didactic și să mă prefac, conform regulilor, că sunt profesor bun. Muncesc extrem de mult la artificii care să îi facă pe toți acești tineri excepționali – fiecare în felul său – să nu fie trântiți, pe nedrept – în zone ale societății noastre școlare de unde nu prea te mai poți ridica, pentru că soarta îți este pecetluită de reputația de mâna a doua a liceelor unde copiii, de regulă, „pică”.
Îmi este milă de părinții lor care se bucură de fiecare 9 sau 10 trimis acasă, pe foile testului în care toți au regurgitat, sincron, fraze șlefuite întocmai de mine, unele care să gâdile baremul cât mai aproape de scor.
Ce-i drept, am reușit, din când în când, să mai fur câte o lecție de la colegii mei, în care să citim poezii, pur și simplu. E incredibil cătă intuiție are fiecare și putere de oglindire în text. Câți ochi știu totuși să sclipească, câte minți pot încă aduce, în economia discuției, idei surprinzătoare sau sincere nelămuriri. Nu am însă timp de prostiile astea. Mai am de predat definițiile basmului, ale fabulei, nuvelei, pastelului, baladei etc – vreo 30 de categorii literare pentru care voi croi eseuri deja digerate.
Știu exact cât de sistematic contribui la disocierea minților lor, cât de cinic îi desprind de realitatea nevoilor lor, cât de planificată îmi este operația de extirpare a vocilor lor în cunoaștere, simțire și integrarea literaturii.
Același lucru li se întâmplă și colegilor mei. Toți mărșăluiesc, zombificați, către ținta învățării unor formule
N-am încotro. Trebuie să îi salvez de la un rău și mai mare. Unul planificat de sistemul nostru național de evaluare. Unul care îmi dictează să fiu un om neautentic, să evit toate oportunitățile adevărate de învățare, de creștere pe dinăuntru, a sensibilității, a empatiei, a moralei.
Același lucru li se întâmplă și colegilor mei. Toți mărșăluiesc, zombificați, către ținta învățării unor formule, a memorării unor algoritmi, a depozitării unor date și evenimente istorice, a ordonării unor concepte, ca pe etichetele lipite de borcanele din magazie.
Despre cum arată Toma, Alex sau Ioana pe dinăuntru – despre ce poate face mintea fiecăruia în apropierea inimii fiecăruia – ne facem cu toții că nu știm nimic sau că nu contează. Ca să acoperim această mare mistificare, cei mai buni profesori dintre noi ne lăudăm că muncim mult, că ne iubim copiii, că scoatem note bune, că ne facem treaba.
O mare treabă națională pentru marea Evaluare Națională – una în care toți am învățat marele reflex național de a ne fenta sistematic pe noi înșine. Proști, dar buni pentru cine o avea de profitat din asta.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
- "Copii, ati observat cum multe poezii sunt scrise dintr-o perspectiva total personala a autorului? [Apoi incepi cu exemple de poezii in care sa vada asta, intrebi clasa "de ce credeti voi ca Bacovia aude materia plangand?"]. Apoi le zici "ati observat, toate pronumele si verbele din poezie il sunt la persoana I?". Apoi ii intrebi daca acele pronume la persoana I il reprezinta clar pe autorul in cauza [Credeti ca Bacovia, in timp ce scrie poezia chiar aude cum plange materia?] Evident o sa apara raspunsuri variate si poate amuzante, fiecare o sa se dea din ce in ce mai interesant cu idei nastrujnice si "originale", PAC! Deja ai atentia clasei care se framanta pe o idee.
Apoi arunci bomba: "Nu, autorul nu traieste aceasta experienta in mod fizic. Probabil ca sta la un birou dupa ce a dat pe gat juma' sticla de vodka si aude apa picurand in calorifer, aude ploaia de afara toate astea dandu-i o impresie ca totul plange in jurul lui, poate ploaia ii stimuleaza o amintire, un regret, nostalgia sau pur si simplu imaginatia. Puteti observa o diferenta intre ceea ce se intampla in jur si ce e in sufletul autorului? Credeti ca acelasi "eu" care sta si scrie la masa e "eu-ul" care aude materia plangand? Nu, cel din urma este eul liric. Apoi le bagi pe gat si definitia din carte si ai terminat.
Cam asta ar fi, nu ma pricep la poezie, poate exemplul dat nu este corect, dar mi se pare ca genul asta de abordare este ceea ce trebuie pentru a le insufla copiilor dragostea pt materia ta si ... pana la urma a-i face sa invete ceva si pt ei si pt examen in acelasi timp.
1. Mama mea este cadru didactic, limba si literatura romana. Mi-a explicat ca, in ciuda neajunsurilor materiei/programei, exista niste legaturi care pot fi explicate psihologic cu privire la "numarul de hiate si caracterul meditativ al autorului, raportat la intreaga sa opera literara". Si mi-a dat un exemplu foarte interesant intre opera lui Lucian Blaga si Dan Barbilian (mai degraba cunoscut sub numele de Ion Barbu). In timp ce Lucian Blaga are o abordare mai... "din aproape in aproape", menita sa "aprofundeze misterul, nu sa-l elucideze", Ion Barbu are o abordare mult mai analitica, redata printr-un stil aproape matematic. Pe urma, mai sunt niste diferente in filosofiile celor doi, care, la fel, redau niste scoli de filosofie diferite, mentalitati diferite.
2. Eu am terminat mate-info, ulterior, facultatea de informatica, insa cei care ma cunosteau mai bine au zis ca e posibil ca vocatia mea reala sa fie in stiintele filologice.
Acestea fiind motivele, urmeaza raspunsul:
Din nefericire, nu toate problemele in viata se reduc la modele matematice (desi... aproape 90% se pot reduce la constructia unor sisteme liniare, etc). Mai exista si probleme, de natura emotionala, care nu pot fi rezolvate (traume), ci doar alinate. Si cum alta metoda mai buna decat arta frumosului audio-vizual: muzica, teatrul, pictura, sculptura, si, nu in cele din urma, literatura. Nu totul trebuie sa fie util in lumea asta, asta zice estetica: daca ceva devine folositor, nu mai este neaparat placut estetic/frumos, ci doar "util". Si aceasta afirmatie deserveste ca principiu de existenta al utilitarianismului, curent filosofic (lectura placuta!).
Da, inteleg rationamentul "realist", ca "spor cu mancatul de carti de literatura atunci cand ti-e foame, daca matematica nu ti-a placut". Dar, din perspectiva unei minti de 14 ani, cand nu intelege ca, poate, exista niste analogii care se pot face intre un sistem de reprezentare ortogonal si o metodologie de testare a unui piston de injectie (de exemplu). La 14 ani, intelegi doar ca ai teme de facut, ca iti place un baiat/o fata, te certi cu parintii, nu stii cum sa iti gestionezi emotiile si ca vrei sa ai prieteni. Ah, da, si cursa dupa note. Care atrage dupa sine, evident, cursa dupa invatat pe de rost.
La un moment dat, cine va putea intelege care e rostul intre ceea ce toceste si ce se intampla in viata de zi cu zi este cel pentru care scoala si-a atins, oricum, scopul maxim: acela de a ii aduce lumina in intuneric. Pentru toti ceilalti, scoala ramane la singurul scop de a-i face functionali in societatea mondena.
sa inteleg de ce stiinta nu poate sa explice experimental ce este curentul electric fara sa apeleze la integrale Laplace, sa inteleg cum l-a ajutat matematica pe Heiselberg in teoria incertitudinii, pe Paoli, etc, etc, etc, Matematica este o trusa cu scule: ea trebuie folosita ca sa "repare" lucruri din alte stiinte : fizica, chimie, inginerie. Ca atare frumusetea matematicii ar rezida in felul in care AJUTA alte discipline sa explice natura. Asta inseamna ca in scoala ar trebui predate matematica IN CONJUNCTIE cu alte stiinte (incepand cu clasa a 9-a). Insa matematica este "glorificata" pentru ea insasi, este o clasa de "inteligenta" in sine insasi; nu este prezentata ca facand parte dintr-o echipa pe.post de " functie suport", adica ceva care ar trebui sa lamureasca lucrurile din alte discipline, ci o materie nazuroasa care iti face un favor ca-ti dezvaluie cate o integrala sai derivata partiala, cam cum arunci un os la catei iar ei trebuie sa dea din coada. Imi place matematica, insa dezavuez total stilul arid in care este predata si lipsa de context in care ea ar trebui de fapt sa rezide. Poate daca lucram in.proiectare foloseam mai mult matematica, insa exact aici este problema: ni se preda matematica superioara (nu ma refer la fundamente) ca si cum noi toti vom lucra in proiectare, legiuitorul probabil gandind ca nu e treaba lui cine va ajunge chiar sa lucreze in proiectare. Este o viziune stupida, paguboasa pentru toata lumea. Solutia ar fi simpla: in scoala + liceu sa se predea fundamentele matematicii, iar cine vrea mai tarziu sa faca cariera in vreo disciplina care presupune matematici speciale, abia acolo sa invete aceste lucruri , in mod explicit si intensiv.