Dărâmați Catedrala Neamului și o voi ridica în trei zile

Intenționam să expun o teorie a conspirației la vârf între ciobani și vânători. Scriind, mi-am dat seama că mă vor urî și unii, și alții.

Nu vă temeți de cei care pot să ucidă trupul, temeți-vă de cei care pot să ucidă sufletul.

Înainte ca oarecine să mă ucidă cu pietre, vă rog să parcurgeți până la capăt acest text.

Imaginați-vi-l pe Diavol. Se plimbă prin Grădina Maicii Domnului. E relaxat, satisfăcut. Afacerile cu turme îi merg bine. Se gândește să-și ia o mică vacanță de la viața pastorală și să meargă la vânătoare. Cele 22 milioane de oi sunt în grija ciobanilor. Bețivi, fumători, curvari, afaceriști, păcătoși cum sunt, fără ei nu se poate. Paguba-i pagubă, mai scapă oile-n verdeața lui Hristos, mai omoară câinii câte o căprioară neprihănită, mai bat ciobanii câte-o oaie, mai vând, ce să-i faci!? Profit să iasă. Vânătoarea, în schimb, e distracție. Mai ales de când tehnica a evoluat: arme de ucidere în masă, lunete, drone, mijloace de comunicare sofisticate etc, să tot vânezi. N-aduce ea profit cât păstoritul, dar, drace! aici e vorba de adrenalină, de trofeu... și de banchet.

Scoate din buzunar tableta și își face un selfie, să moară pe rețele toți arhanghelii lui Dumnezeu. Grădina e ca-n Rai, doar că e plină de gunoaie. Și ce biserici frate, să le poată vedea Hristos, să-i steie turlele-n coaste și crucile-n gât.

Speriați-vă, nu este o metaforă.

Poporul român vrea altă clasă politică, dar n-o va avea. Reforma clasei politice, ca orice altă reformă, presupune înlocuirea cu ceva mai bun. Politicienii vin din popor, deci nu poți aștepta să își aleagă drept conducători pe apostolii libertății tocmai un popor de robi. Deși, e clar, nimeni nu își dorește libertate mai mult decât și-o dorește un popor de robi. Dar o poate el dobândi fără să creadă în ea?

Înainte de o reformă politică, trebuie să ne dorim o reformă spirituală, ca să putem crede în libertate și în clasa politică în stare să ne-o ofere.

În prezent, poporul român crede și se încrede mai ales în Biserică. Încrederea poporului în Biserică îi enervează pe mulți, dar ea e justificabilă prin faptul că, atunci când ești disperat de oameni, ai (dez)nădejdea că numai Dumnezeu te mai poate salva. Sau Dracul. 

Foto vaneaza.ro

În România, Dumnezeu se confundă cu Biserica. De fapt, Biserica se confundă cu Dumnezeu, iar o parte din popor îl confundă pe Dumnezeu cu Biserica. Deci Biserica ar trebui să ofere soluția ieșirii din criză a acestui popor. Ce face Biserica? Nu oferă soluții, ci oferă poporului o Răstignire perpetuă. Învierea... peste trei zile, iar la Dumnezeu, precum tot Biserica ne învață, o zi poate fi și o mie de ani. 

Dacă toate instituțiile din România funcționează prost și toate sunt vinovate pentru mersul dezastruos al lucrurilor, Biserica are cea mai mare vină, tocmai pentru că de la ea poporul are cele mai mari așteptări. Biserica nu poate oferi libertate materială? Prea bine, dar nici pe cea spirituală nu o oferă. Or, libertatea spirituală e indispensabilă libertății politice, căci nu poți avea o țară a libertății populată de oameni cu spirit de sclavi.

Dacă Hristos e Calea, Adevărul și Viața, iar Adevărul ne va face liberi, dacă Hristos a venit ca să fim „fii, nu robi” (ap. Pavel), Biserica perpetuează aceeași religie a robiei veterotestamentare. Din punctul de vedere al Bisericii, omul este „robul lui Dumnezeu”. Dacă Biserica e Dumnezeu, nu e omul robul Bisericii?

Sociologia definește Biserica drept instituție de control social. Rolul Bisericii în controlul maselor e indiscutabil. Asta n-ar fi un lucru rău dacă biserica nu s-ar erija în propovăduitorul libertății.

Când, încă de la botez, ți se inoculează că ești rob (indiferent al cui), se cheamă că ți se insuflă un sentiment al robiei. Când ți se spune că ești robul unui Dumnezeu care îți oferă libertatea dacă te pui în stăpânirea lui, ți se inoculează o mentalitate de rob care e liber să muncească pe moșia stăpânului. Indiferent cine e acel stăpân. Că e Dumnezeu sau statul.

Controlul social, Dumnezeu sau statul nu sunt ceva negativ în sine. Devin ceva negativ când, în loc să te conducă spre libertate, să ți-o garanteze și să ți-o apere, să te educe în spiritul ei, fac lucrul contrar: îți insuflă și te educă în spiritul robiei.

În România (căci nu mă bag în ograda altora) Biserica a stat mereu lângă stat. Au profitat mereu una de cealaltă (ca instituții), Biserica pentru a dobândi și păstra privilegii financiare, Statul pentru a se asigura că i se livrează pe bandă robi în spirit. Să nu ne mai mirăm atunci că statul nu se leapădă de Biserică. Nu o va face câtă vreme fabrica de robi funcționează pe profit. În schimb ar trebui:

- să nu-l mai confundăm pe Dumnezeu cu Biserica;

- să nu mai confundăm creștinismul cu Biserica;

- să nu mai confundăm sacrul cu religia;

- să nu ne mai băgăm banii în construcții inutile.

Va veni vremea, și acum este, când nu vă veți mai închina lui Dumnezeu pe acest munte sau pe acela, ci vă veți închina în duh și adevăr căci și Tatăl din ceruri astfel de închinători își dorește (Noul Testament)

Deci tu, când te rogi, nu te ruga ca fariseii, la colțurile ulițelor, să-i vadă tot poporul. Adevărat spun vouă, și-au luat plata lor. Ci încuie-te în cămara ta și roagă-te în ascuns iar Tatăl, care este în ascuns, îți va răsplăti ție. (Noul Testament)

De câte ori i se aduce vreun reproș, Biserica trece la tehnici de manipulare. Invocă subminarea neamului, scoate în față acea „credință strămoșească” pentru care Brâncoveanu și-a privit fiii murind. Dar acea credință nu mai există! Era acel creștinism cosmic pe care Biserica l-a acaparat și l-a golit de conținut, înlocuindu-l cu o dogmă seacă, ruptă de viață. Legea strămoșească era acea lege care prețuia miracolul vieții, care valoriza cosmic moartea, care îl integra pe om în întreaga creație. Pentru ea a murit Brâncoveanu, nu pentru robia propovăduită de Biserică.

Nu sunt ateu. Dacă am o religie, ea e Viața. Mă închin la arbori, venerez animale, invoc duhuri, respect ființele nevăzute care stăpânesc Pământul și mă înclin în fața lor. Când toate acestea nu îmi sunt de ajuns, mă rog Tatălui din ceruri. Sunt păgân? Dar „și păgânii, care nu au lege, dacă de la sine fac cele ale legii, se vor mântui”, scrie Ap. Pavel.

De câte ori i se aduce vreun reproș, Biserica trece la tehnici de manipulare. Invocă subminarea neamului, scoate în față acea „credință strămoșească” pentru care Brâncoveanu și-a privit fiii murind. Dar acea credință nu mai există! Era acel creștinism cosmic pe care Biserica l-a acaparat și l-a golit de conținut, înlocuindu-l cu o dogmă seacă, ruptă de viață.

În Viață, învățătorul meu e Hristos. Acel Hristos care nu a venit să îmi strice Legea, ci să mi-o împlinească. Asta e frumusețea învățăturii Lui! Am deja o Lege, e legea strămoșilor mei, pe care acum, asemeni personajului principal din „Avatar”, mă străduiesc să o recuperez, să mi-o însușesc și să o împlinesc prin Hristos.

Hristos n-a întemeiat o religie. Au făcut-o alții. N-a căutat adepți, nu a iubit mulțimile, gloata. ( Nu te teme, turmă mică; Mulți chemați, puțini aleși; Intrați pe poarta cea strâmtă; Nu toți cei care zic Doamne, Doamne, se vor mântui...) El a căutat credința din fiecare om. Se numea doctor pentru cei bolnavi. Unde lipsea ceva, împlinea. Nu spunea niciodată „Te-am vindecat!” ci „Credința ta te-a izbăvit. Du-te și nu mai greși!” Arăta prin asta că totul depinde de noi înșine, nu de Lume.

Dacă Eu aș fi din Lume, Lumea m-ar iubi, căci Lumea iubește ce e al Ei.

Lumea mă urăște pentru că am arătat că lucrurile ei sunt rele. (Noul Testament)

În pilda lucrătorilor viei tocmiți în diferite ceasuri ale zilei, cei tocmiți în primele ceasuri se revoltă că primesc aceeași plată cu cei veniți mai târziu. Hristos îi mustră: ce-aveți voi? Nu v-am dat ce m-am tocmit cu voi? Pentru asta, mulți îl acuză că e incorect. Din contră. Fiecare, personal, ne tocmim cu El. Cât cerem, atât ne dă. De ce, atunci, să ne uităm cât a primit cel de lângă noi? Cereți și vi se va da. Căci Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Îndrăzniți, Eu am biruit Lumea.Trebuie să îndrăznim, să cerem și să avem grijă să merităm. Indiferent ce fac cei de lângă noi. Nu vom primi și nu vom fi judecați nici la grămadă cu ei, nici în raport cu ce împlinesc ei.

Biserica iubește poporul, gloata. Își vrea lăcașurile pline. Cât mai multe lăcașuri. Cât mai mulți adepți. Cât mai multă lume. De-a valma. Asta înseamnă control, asta înseamnă bani.

Nu pot avea încredere într-o Biserică ce slujește și lui Dumnezeu, și lui Mamona, adică banului. Nu pot să cred într-o Biserică ce își justifică existența pe interpretarea a două versete din Evanghelii și nesocotește învățătura. M-aș lepăda bucuros de Hristos dacă ar fi iubitor de lume, de influență, de unitate și de pace. N-am venit să aduc pace, ci dezbinare. Pacea, unitatea sunt pentru morți, nu pentru vii. Suprimă Viața, sunt moartea spiritului. Viața înseamnă luptă, încleștare, adaptare, evoluție, nu încremenire, nu gloată amorfă.

Dacă am o încredere în ce privește Biserica, acea încredere e în rolul ei social. Biserica, pe plan social, ar putea face bine cu nemiluita. Are toate atuurile, toate pârghiile necesare. Se pare, însă, că îi lipsește interesul.

Închei cu o anecdotă întâmplată la început de secol 20 în satul Taia (Petrila), istorisită de părintele Traian Moșic. O familie din sat avea un mort. În ziua cu înmormântarea, preotul se lăsa așteptat. Oamenii au pus mortul în căruță și au mers la preot acasă.

- Părinte, te-așteptarăm șî nu mai viniș.

- Apăi mă loai cu treaba șî-mi uitai. Las c-oi găta șî vin mediat.

Sătenii au dat sicriul jos din căruță și i-au spus preotului:

- Noa păi treabă avem șî noi. Lasăm mortu-aci șî-l îngropi metali când ei ave timp.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp