Trei copii, trei întoarceri la carieră. Am procedat diferit după fiecare naștere, însă un sentiment a rămas constant în sufletul meu de mamă

sursa foto: Profimedia

Am născut 3 copii în ultimii 5 ani. Astăzi nu am niciun dubiu că băieții mei sunt cel mai important proiect al vieții mele și asta este povestea reîntoarcerii mele la muncă după o pauză de 3 ani.

Primul copil

Mi-aduc aminte foarte clar că, înainte să rămân însărcinată cu primul meu băiețel, îi spuneam soțului meu clar și răspicat că, după ce nasc, eu voi sta acasă doar două luni cu copilul. Apoi voi lua o bonă și mă voi întoarce la muncă. Îi spuneam clar și lui, și mie, că eu sunt o femeie de carieră, că am foarte multe ambiții și nu vreau să mi se oprească viața în loc de dragul copilului.

Sincer vorbind… asta spuneam din gură, dar în sufletul meu aveam dubii încă de atunci. Spuneam ce credeam că sună bine și că îmi păstrează imaginea pe care o aveau cei din jur despre mine și la care lucrasem cu atâta sârguință: femeie de carieră, workaholică, puternică, care nu își pierde anii cu lucruri din astea „simple” cum ar fi să stai acasă și să crești copii.

Pe vremea când am rămas însărcinată cu primul copil eram antreprenoare, aveam o agenție de marketing. Îmi doream atât de mult să revin repede la muncă după naștere încât nu mi-am pregătit prea mult terenul, tocmai ca să fiu sigură că nu am încotro și mă întorc. Așa că am născut și după doar câteva săptămâni de pauză, m-am întors la muncă. Intram în call-urile zilnice cu echipa, răspundeam noaptea la e-mail-urile clienților și, sigur, mintea mea era aproape mereu preocupată de strategia pe care trebuia să o livrăm, facturile care trebuiau achitate și salariile care trebuiau plătite.

Toate astea în pofida a ceea ce simțeam. Pentru că adevărul este că, în sufletul meu, tot ce aveam era regret: regretul că nu mi-am luat acei doi ani de maternitate al căror sens îl înțelegeam abia atunci.

Nimeni nu te poate pregăti pentru cum vei reacționa și cum te vei simți în rolul de mamă. Pentru unele femei, câteva luni sunt suficiente, iar munca e echilibrul de care au nevoie ca să se simtă ele însele. Pentru altele, așa cum a fost cazul meu, munca devine tranzacțională, o unealtă spre altceva, în timp ce maternitatea e noua identitate în care vor să își investească energia. Eu am fost cea din urmă. Dar nu am avut curajul să recunosc asta nici față de mine, nici față de cei din jurul meu.

Îmi era pur și simplu rușine să spun că atunci, în acea perioadă a vieții mele, îmi doream să fiu “doar mamă”. Acest „doar mamă” mi-a mâncat bucuria primilor ani de maternitate.

Și nu a fost din cauza a ceea ce îmi spunea lumea din jurul meu. A fost din cauza a ceea ce simțeam eu. Prejudecata pe care o aveam eu față de femeile care, după ce nasc, aleg să rămână acasă, să se ocupe de copii și să facă doar asta.

Mi-a luat 5 ani și 3 copii ca să înțeleg valoarea pe care o are această investiție de timp - a unuia dintre părinți -, pentru copii, pentru părinți și pentru echilibrul unei familii. Mult, dar cam acesta e prețul plătit când aproape 30 de ani îți iei validarea doar din muncă, din funcții, din banii pe care îi faci, numărul de vacanțe exotice pe care le ai intr-un an sau brandurile pe care le porți.

Primul meu copil m-a făcut să mă gândesc pentru prima dată dacă trăiesc ca să muncesc sau muncesc ca să trăiesc. Dar nu mi-a dat suficient curaj ca să renunț la dorința de a fi validată de societate și să mă ghidez mai mult după instinct și valori personale. Așa că aproape 2 ani mă trezeam la 6 dimineața, după 4-5 ore de somn pe noapte, ca să lucrez 5 ore, să mă întorc în timp util acasă - cât să nu îmi simtă lipsa prea mult -, să continui munca seara după ce dormea, pentru ca a doua zi să o iau de la capăt.

Toate astea ca să mă învinovățesc, la fiecare gest posibil, că băiețelul meu are atașament nesigur și clar asta e din vina mea. Oh Doamne… Presiunea pe care am pus-o pe mine în acea perioadă a fost enormă.

Totuși, ceva am înțeles despre mine atunci: că nu mai sunt, nu mai gândesc și nici nu mai simt așa cum o făceam înainte de copil. Și am început ușor, ușor să-mi îmbrățișez noua identitate.

Al doilea copil

Știam clar că îmi mai doresc un copil. Eu mi-am dorit mereu trei băieți - prietena mea din liceu e martora mea -, iar soțul meu își dorește cinci copii. Momentan am agreat că trei e un „compromis” bun. Așa că pentru al doilea copil mi-am pregătit terenul mult mai bine. Am renunțat conștient la antreprenoriat, am vândut agenția unei alte companii și mi-am promis că, dacă rămân însărcinată, îmi voi lua cei doi ani de concediu de maternitate. Și așa am făcut.

Îmi doream un singur lucru: să îmi plimb copiii prin parc fără să am un call în timpul acela. Să mă joc cu ei în nisip fără să mă simt vinovată că nu lucrez.

Doar că a doua experiență a maternității nu seamănă nici pe departe cu prima. Deși cea de-a doua sarcină mi-a oferit ușurarea de a avea un băiețel tipic - care se crește ușor, cu un temperament tipic, fără probleme de sănătate -, maternitatea cu doi copii vine cu alte provocări: vina că celui de-al doilea nu îi oferi cât i-ai oferit primului. Vina că primului nu îi mai acorzi la fel de multă atenție. Dorința (care la mine s-a transformat în obsesie) de a te împărți în mod egal. Și, pe deasupra, așteptarea de la mine să fiu o mamă perfectă,  pentru că - ghici ce! - acum nu mai aveam scuza că “măcar muncesc.”

Cu alte cuvinte, la al doilea copil am simțit că eșuez și ca profesionist (nu mai aveam nici business, nici job) și ca mamă, căci eram oricum numai calmă și relaxată nu.

Așa că atunci când băiețelul meu mijlociu avea cam nouă luni, s-a ivit ocazia unui proiect și am decis să mă întorc la muncă, pentru că deja aveam convingerea că „mama anului” sigur nu sunt. Așa că măcar de muncit să muncesc, ca să mă simt mai puțin ca naiba, cum s-ar zice în franceză.

(Mult timp am crezut că treaba asta cu maternitatea e ceva ce apare și se construiește imediat. Dar ia timp. Durează mult mai mult decât câteva luni să te „așezi” în rolul de mamă.)

Mi-am înțărcat copilul cu scuza că “oricum mănâncă bine și mă mușcă de înnebunesc” (ambele adevărate și ambele scuze, în același timp) și am plecat la muncă. Un part-time. Am rezistat trei luni. Când copilul meu a început să tragă mai mult la bunica lui decât la mine, când am văzut că realmente părea mai atașat de ea decât de mine… am simțit că mă rup în două. Atunci mi-am dat seama că “recidivez”, că iarăși îmi găsesc validarea doar în muncă și că, oricât de greu e acasă cu copiii, acolo simt că trebuie să fiu. Așa că am renunțat la proiect, cu lacrimi în ochi, convinsă că încă un an nu mai e așa mult în ecuația vieții mele profesionale, dar înseamnă atât de mult pentru echilibrul meu și al copiilor.

Al treilea copil

Nu știu cum vă e vouă viața, dar a mea îmi dă lecții pe gratis. La două-trei săptămâni după ce am decis că rămân acasă în concediu de maternitate până la finalul celor doi ani „regulamentari”, am aflat că sunt însărcinată. A treia oară. Vă spuneam că mi-am dorit întotdeauna trei copii, dar sigur-sigur nu i-am planificat pe ultimii doi la diferență de 1 an și jumătate între ei.

În momentul în care am aflat că sunt însărcinată din nou, deși nici nu-mi revenisem bine după a doua sarcină, mă gândeam doar la “cine mă mai angajează pe mine cu trei ani de pauză și trei copii mici acasă.“ Să nu ne învârtim după deget: viața unei femei înapoi în câmpul muncii, în timp ce are copii mici acasă, nu e ușoară:

- are nevoie de flexibilitate;

- presupune mai puțină predictibilitate;

- nu mai poate călători nici când vrea, nici unde vrea ea în scop de serviciu;

- o pauză de trei-patru-cinci ani e o pauză, indiferent de motivul ei nobil;

- perioada de adaptare până la a fi din nou productivă și performantă este mai mare.

Și multe altele.

Așa că pe parcursul celor 9 luni de sarcină, am avut două întrebări: oare cum o să mă descurc cu 3 băieți sub 4 ani în casă și ce o să se aleagă de cariera mea profesională?

Doar că, odată cu a treia sarcină, am fost cumva forțată să stau mai mult cu noua „bucățică” care s-a adăugat la identitatea mea: bucățica mea de mamă.

Am stat mult cu copiii mei, care între timp începuseră să crească, și vedeam în ei exact ceea ce sădeam: îi vedeam curioși, îi vedeam veseli, îi vedeam liberi. Îi vedeam și lipsiți de răbdare sau anxioși. A treia maternitate a însemnat, pentru mine, bucurie. Mi-am înțeles mai bine rolul, am văzut că prezența mea cu adevărat - fără să mă împart între două task-uri și trei call-uri - aduce în familie liniște, echilibru și îmi aduce mie pace.

Nu știu dacă e nevoie de trei copii, să treacă timpul, să ne așezăm în rolul de părinți sau, pur și simplu să ne maturizăm, dar mie mi-au trebuit toate astea la un loc ca să îmi învăț măsura. Cât din timpul meu trebuie să meargă spre copii și cât din el să meargă spre mine și ambițiile mele, ca să ne fie bine.

A treia reîntoarcere pe piața muncii

Povestea jobului pe care îl am acum v-o spun într-un alt articol - căci merită locul ei -, dar cu siguranță nu a fost ușoară. Mi-a fost frică, am simțit că o iau din nou de la capăt și am înțeles că relațiile profesionale neîntreținute se pierd. Am simțit pe pielea mea cât de greu este să revii după o pauză de maternitate.

Cu altceva voiam să închei: de când sunt mamă, munca nu mai este scopul meu principal în viață. Am în continuare ambiție, dar acum, în această etapă a vieții mele, copiii mei sunt cel mai important proiect al vieții mele. Și nu trebuie să-mi cer scuze pentru asta. Nu înseamnă că ce fac este puțin sau lipsit de valoare. Și nici nu-mi trebuie vreo funcție sau o medalie care să ateste asta.

Scriu povestea mea ca să le spun, celor care au nevoie să audă, că e în regulă să rămână acasă, la viața mai puțin „glamouroasă”, chiar dacă lasă în urmă o carieră fastuoasă - dacă într-adevăr simt să facă așa. O scriu pentru mamele care se întorc la muncă din frica de a rămâne în urmă sau din teama de judecată.

În societatea noastră, mamele sunt văzute ca alegerea „ușoară”: ce o fi atât de greu să stai acasă cu copiii și să te ocupi de casă, nu? Știu gândirea, pentru că am fost și eu acolo.

Așa că vă încurajez să alegeți cum vă dictează conștiința, în măsura în care decizia nu se simte ca un sacrificiu. Mie mi-au trebuit câteva încercări bune ca să aleg să stau acasă cu copii, să nu simt că mă “sacrific” pentru ei. Și sper ca articolul acesta să ajungă la o femeie care e mamă pentru prima dată și care poate are nevoie de o încurajare, în timp ce simte că își lasă ambiția în urmă.

Am fost și de o parte și de alta a baricadei și vă spun sincer că, indiferent de alegere, un singur lucru este cert: sentimentul de vinovăție de pe umerii mamei.

Știu că povestea mea nu este specială. Și sunt conștientă și de faptul că, pentru multe femei, nici măcar nu este o alegere: ele pur și simplu trebuie să se întoarcă la muncă. Nu există altă cale.

Femeile nu greșesc când devin mame. Femeile nu greșesc atunci când, pentru o perioadă din viața lor, aleg în mod conștient să dedice câțiva ani creșterii sănătoase a copiilor lor.

Nicio femeie care alege să facă asta nu se simte complet liniștită sau împăcată cu această decizie. Nu e ușor. Nici dacă alegi să rămâi acasă cu copilul, nici dacă alegi să te întorci la muncă. Nu e o alegere ușoară, e o alegere care doare, dar înveți să-ți alegi durerea pe care o poți accepta.

După o pauză de aproape trei ani și jumătate, când cel mai mic copil al meu avea un an și aproape două luni, m-am reîntors la muncă. Într-un sistem flexibil, care îmi permite să-mi culc eu băiețelul cel mic la prânz, să-mi iau băieții mari de la grădiniță și să petrecem după-amiezile împreună. Fără frica că pierd ceva, convinsă că e-mail-ul la care nu răspund acum e tot în inbox și după ce adorm băieții și deloc dornică să fiu cea mai importantă persoană din companie.

Asta e povestea mea, povestea reîntoarcerii la muncă după maternitate. Despre interviu și cât mi-a luat să îmi găsesc un job după pauză, cum s-a simțit efectiv creierul meu când am revenit la lucruri serioase și alte povești… în următoarele după-amiezi de duminică, cu bunăvoința soțului meu, care are grijă de cei trei „dragoni”, cât eu dau frâu liber spiritului meu creativ.

Să aveți încredere în voi!

Articol publicat inițial pe blogul autoarei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp