Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

„Reveneala” – o telenovelă Animal Planet

Am văzut mii de filme de la 5 ani și până aseară. Mi-a crescut, prin urmare, un soi de organ care îmi prevestește cam cât de bun sau prost e filmul pe care îl voi vedea.

Ați auzit de „The Revenant”? Trebuie să fi auzit, căci e împănat cu 12 nominalizări, cele mai multe, la Oscarurile care se dau peste câteva zile. Regizorul, Alejandro Iñárritu, este autorul marelui câștigător al premiilor Oscar de anul trecut, „Birdman”. A mai realizat un film superb, poate l-ați văzut, „Babel”, și alte câteva memorabile: „Amores perros”, „Biutiful” și „21 de grame”. Impresionant, deci.

Totuși, n-am ajuns în sala de cinema cu organul meu cinefil foarte vioi, îmi transmitea mai degrabă să șed blând. Dar... o asemenea prăpastie, hău, genune între ce așteptam și ce mi-a intrat prin ochi și prin urechi mărturisesc că n-am trăit în toată viața mea din cinema. Și cuvintele se sparie... 

O telenovelă Animal Planet, cu titlul cel mai potrivit în românește, „Reveneala”.

Sau: „Sânge, Mațe și Zăpadă”.

Sau: „Iisus și vindecarea spontană a rănilor de urs la temperaturi scăzute”.

Sau: „Frumusețile Nordului înghețat, cu oameni care se agită prin el”.

Personajul real, vânătorul Hugh Glass, a cărui odisee, după ce fusese părăsit ca decedat în munți, în America începutului de secol XIX, stă la baza filmului, nu a avut un copil cu o nevastă indiancă, care copil nu i-a fost, deci, omorât de camaradul Fitzgerald, nu s-a răzbunat pe Fitzgerald, cel care îl abandonase, doar i-a cerut înapoi pușca furată. Peripețiile lui Glass nu s-au petrecut în Canada Arctică, în zăpezile veșnice, dar pe undeva prin Dakota și Nebraska. Iar pe grizzly-ul care îl atacă, nu l-a dovedit singur, ci împreună cu alți doi vânători.

Toate acestea ar ține de, am mai auzit asta, „libertatea adaptării”, „ficționalizare”, „artisticizare”, căci „nu e un documentar!”. Da, nu e. În schimb e melodramă de doi bani, vârâtă în povestire ca să crească vânzările de bilete.

Cu cât sunt mai mari eforturile naturaliste ale lui Iñárritu, care vrea să fie ursul ucigaș-urs (și nu e, nu i-au dat voie, e digital), munții-munți, copacii adevărați, zăpada așijderea, să vedem organe pline de sânge mușcate cu sete de oameni și săgeata indiană intrându-i albului între ochi, în prim-plan, cu atât relațiile interumane în acest film sunt mai clișeice și artificiale: anglo-saxonul cel bun căsătorit cu o femeie piele-roșie, anglo-saxonul malefic pedepsit de indienii cei buni, înfruntarea finală unu la unu etc. Plus niscai voice over cu recitări din lirica indienilor Pawnee în momentele „poetice”, plus secvențe onirice în care moarta nativ americană levitează la orizontală. Mi-a fost dat să aud, ține-mă, Doamne, că „Dom`le, e mare Iñárritu, e Tarkovsky, ce să mai...”. I-aș spune bipedului care a articulat asta că tânăra soție din „Oglinda” lui Tarkovsky doarme în aer pe spate, în vreme ce consoarta lui Hugh Glass o face pă burtă, dom`le.

Dar avem, ce-i drept, și un plagiat vizual sută la sută, copacii înalți și subțiri filmați în neștire de jos în sus, „din groapă”, imagine luată din Terrence Malick, „The Thin Red Line” sau Denys Arcand, „Les Invasions Barbares”.

Ca să nu mai vorbesc de muzica „Revenelii”, tautologic-educativă, cam ca în filmele românești din anii `50: se apropie pe deal indienii, călări, periculoși, cu tomahawkuri – bamm, bamm, bamm-babamm, eroul Glass o ia la fugă din varii motive – tîm, tîm, tam, tam, tîm, tîm, tam, tam, apoi are viziuni ale fostei sale căsnicii interrasiale fericite, în vreme ce degeră: u, uu, uuu, uu-u, ș.a.m.d.

Singurul lucru bun din film e Răul, interpretat remarcabil de Tom Hardy.

Mi-e lehamite să mai pomenesc de faptul că după ce înoată într-un râu printre ghețuri, îmbrăcat în piei și blănuri, DiCaprio iese la mal și își vede mai departe de fizicații (altceva nici nu prea are ce să joace) fără să se transforme în statuie – o gospodină cinstită i-ar da în cap regizorului cu rufele întinse iarna pe frânghie. Sau calul care galopează de-a dreptul în râpă, căzând ca o ghiulea: orice bidiviu din lumea asta frânează brusc în fața unei gropi sau unui obstacol de netrecut, aruncându-și, eventual, călărețul peste cap, domnule regizor...

N-are rost. Pentru că întrebarea principală sună așa: cine e, de fapt, Alejandro González Iñárritu? Cineastul de mare finețe, debordând de idei cinematografice memorabile, de umor și metafizică bine strunită din „Birdman”-ul de acum un an? Sau confecționerul acestui gablonț hemoragic-hivernal, hollywoodian în cel mai de jos sens al cuvântului?

Să nu fie cumva o coincidență de nume.

P.S.

Dacă ați fost la „The Revenant”, vă rog să vedeți și „Man in the Wilderness”, ecranizarea din 1971 a aceleiași legende a lui Hugh Glass, în regia lui Richard C. Sarafian, cu Richard Harris și John Huston. O să vă mai dregeți.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult