Codrineee, băi, Codrineee, la ce-ți trebuie ție pensie dacă oricum nu vei ajunge acolo?!

Aceasta este povestea lui Codrin. Absolvent de facultate (e drept, una ușoară, chiar dacă de stat, însă ușoară, pentru a cărei diplomă nu s-a spetit și nici nu a făcut miopie) și membru activ pe ogorul muncii încă de prin ultimii ani de facultate.

Aici, la muncă, la plugul capitalismului de tranziție și cumetrie, s-a spetit însă cât pentru zece facultăți, iar dacă miopie încă nu a făcut, totuși conturul ușor generos al burții și genunchii tot mai slăbiți îl recomandă drept un angajat serios, „de birou și de scaun”. A schimbat în acești cincisprezece ani de carieră patru locuri de muncă.

Când s-a angajat, cu mult înainte de Criza Mistică din 2008, solda îi era suficientă. Și spune acest lucru cât se poate de onest. Era un angajat tânăr, de nici 22 de ani, care câștiga mai mult decât mama sa care muncea tot de vreo 22 de ani. Ce să mai, era bine, își amintește Codrin. Apoi a mers din mai bine în mai bine, cu tot cu Criza fraților de peste Atlantic, iar el a crezut că așa este normal să fie pentru un om care muncește.

Până într-o zi când stând pe scaun în tramvai și mergând înspre birou, la orele dimineții, a observat o mașină ANAF care tocmai oprea în fața unui butic. Se gândi pentru câteva secunde ce s-ar întâmpla dacă acea mașină ar opri și în fața buticului la care lucra el. Și rămase uimit la gândul că și-a numit compania butic. Era totuși o companie, reveni el, amețit în valsul metalic al tramvaiului. O companie care număra vreo 150 de suflete și care, în principiu, avea ceva rădăcini pe undeva prin America. Era un nume destul de sonor chiar și pentru profanii exteriori industriei. Și totuși el lucra acolo de o grămadă de ani, vreo șase la număr, cu salariul în plic. Da domnule, în plic! Nu avea cel mai mic salariu din lume (dacă n-ar fi fost confidențial, ar fi spus, că până la urmă, nu era nicio mare ispravă să câștigi 3.500 de lei pe lună) și totuși îl primea în plic! Pe cartea de muncă, așa cum zic românii, avea leafa minimă. În plic, restul.

Și nu, nu era tocmai ilegal, căci compania avea toate pârghiile să facă din această găinărie o treabă legală. Dacă scuturai compania ușor de guler, totul era legal. Dacă o scuturai mai bine și-i puneai și o gheată pe gât, treaba s-ar fi schimbat radical și destul de nasol pentru toată lumea.

Și tramvaiul mergea când la stânga, când la dreapta, iar Codrin își repeta în minte „în plic, în plic, în plic, plic, plic, plic...” iar pentru câteva secunde se simți atât de josnic și de păcălit, încât îi veni să coboare din atelajul mânat de curent electric și să se întoarcă acasă unde să își consume acreala în tăcere, ascuns pe după obloane. Dar acolo îl așteptau niște datorii și un copil care încă se cocea în cuptorul matern. Iar toate acestea aveau mai multă nevoie de cei 3.500 de lei din plic decât de corectitudinea faptului că este plătit la gri (căci nu era chiar la negru).

Se vorbește la scară națională de eradicarea corupției. Codrin, ca orice om întreg la cap, știe că acest discurs este un fum subțire. Și tot ca un om întreg și lucid, știe că este într-o oarecare măsură și o necesitate căci uneori din întuneric vine lumina. Că poate până la urmă, într-o contabilitate a dreptății universale, este nevoie de nedreptate pentru ca de fapt balanța să stea la punctul mort.

Nu se stie cine pe cine respectă sau nu, nu se știe cine ce drepturi încalcă sau respectă. Omul își ia leafa în fiecare lună și face cu ea ce știe el mai bine și ce poate. Și cu negru, și cu gri, cu întuneric și lumină, economia și întreaga șandrama merge mai departe. Nu știm dacă o va răpune un șanț inutil de pe maginea drumului sau o râpă generoasă, știm însă că în tot degradeul de negru, de la absolutul negru până la lumină, există o uriașă plajă de umilință.

Codrini din toată lumea! Haideți să fim sinceri și să reflectăm asupra câtorva întrebări: ce vom face la 50 de ani? Din ce vom trăi? Cu ce vom fi mai buni decât un tânăr de 20-22 de ani?

La ce îți trebuie băi Codrin pensie, strigă unii! La ce-ți trebuie băi Codrin, strig și eu! Tu nu vezi că nimeni nu ia în calcul că ai putea ajunge acolo? Oricum peste vreo 10 ani vor fi alții ca tine care îți vor vâna locul de muncă și oricum probabil șefii te vor oferi voluntar pentru concediere pentru ca în locul tău să vină un Codrin mai tânăr și mai puțin apăsat de griji, dispus să muncească mai mult ca tine și chiar pe mai puțini bani, fără să nutrească frustrări stupide de genul celei cu leafa-n plic. Banu-i ban, băi, Codrin, nu te mai împiedica de plicuri! Pentru că, dragă Codrin, hai să fim sinceri, ești unul mic dintr-un mare balast de „umaniști” mărunți care nu fac cine știe ce și a căror experiență nu îi face mai valoroși odată cu trecerea timpului. Nu ești medic, nu ești avocat, nu ești IT-ist, nu ești inginer, nu ești nici măcar vreun intelectual mărunt sau vreun prădător cu textura sângerie a patronului fără Dumnezei. Ce ești tu? Muți un Excel de colo colo, dai toată ziua reply to all, pontezi niște task-uri, rupi nițică engleză și ai deseori senzația că faci ceva cât de cât măreț doar pentru că primești mail-uri în engleză de la unii cu nume străin care par că te-ar aprecia.

Așa este! Știi că am dreptate! Și câți nu sunt ca tine! Câți dintre cei ca tine chiar devin mai valoroși pe măsură ce prind rădăcini într-un domeniu sau într-un birou? Fii sincer și uite-te atent la tine și la puterile tale. Nu te subestima, dar fii sincer! Acum te plângi că primești banii în plic, dar gândește-te că la 50 de ani o să-ți rupi unghiile să te agăți de un job, cu plic cu tot și chiar cu banii la jumătate. Căci privește ce uriaș tsunami de balast vine din spate, câți „umaniști” mărunți, ca tine, dezorientați, înfometați, curioși, dar onești se arată la orizont! Așa ca tine, cum ai fost și tu cândva! Ei își vor căuta de muncă atunci când tu vei fi răpus de un început frustrant de calviție și lăsat pe drumuri de un angajator pe care ai vrut să-l înțelegi că vrea să schimbe sângele companiei, chiar dacă nu ai putut. Și vei candida altături de unul de 22 de ani pentru un alt job și s-ar putea ca experiența ta să îți fie cel mai aprig adversar: nu mai ești naiv, nu mai ești un puști care nici nu știe care îi sunt drepturile și care chiar dacă le-ar ști, ar fi prea comod să se lupte pentru ele, nu mai ești prea entuziasmat, nu mai ești prea înfricat. Vei fi deci incomod. Și ușor bătrân. Pe calul bătrân, vorba aia, nu îl mai înveți să tragă la căruță.

Foto: Guliver Getty Images

Și asta, dragă Codrin, este o chestiune care ar trebui să te înspăimânte mai mult decât banii în plic. Ar trebui să te temi pentru faptul că plicul de astăzi dă măsura îngrijorărilor de mâine. Știi cât câștigi tu astazi? 900 de lei, că așa scrie în acte. 900 de lei! În rest, totul este mica înțelegere. Acum joci pentru că n-ai de ales. Peste 20 de ani o să vrei să joci și s-ar putea ca ăia mai tineri să ocupe toate locurile din horă. Plicul de astăzi îți aduce pâine și nițel confort, dar nu uita că acolo printre bani se află și nesiguranța anilor cu frustrantul început de calviție.

Codrini din toată lumea! Haideți să fim sinceri și să reflectăm asupra câtorva întrebări: ce vom face la 50 de ani? Din ce vom trăi? Cu ce vom fi mai buni decât un tânăr de 20-22 de ani? Ce atuuri ne vor recomanda atunci unui angajator? Facem acum, cât suntem în prima echipa a vieții noastre, suficient de mult sau de bine, astfel încât să construim ceva pe termen lung?

Dacă ridicăm din umeri, se poate să fie deja prea târziu. Vin vremuri grele. Unii dintre noi încă mai pot schimba ceva. Lăsați plicul un pic de-o parte. Nu este cea mai mare problemă acum, chiar dacă este plicul rușinii și al lipsei de respect pentru noi și pentru munca noastră. Este însă, în egală măsură, plicul unui viitor nesigur.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp