Foto: Arhiva personală a autorului
Când ceasul arăta miezul nopții, în ziua în care universitățile din Ivy League anunțau rezultatele, stăteam în fața laptopului și dădeam refresh la fiecare website în parte.
Adunasem deja 15 scrisori care mă anunțau că sunt respins.
Știam că am fost admis la Penn, dar răspunsul de la Harvard era ultimul – și venea pe mail, nu pe un site special.
Când am deschis mailul, nu-mi venea să cred. L-am citit de trei ori, doar ca să mă asigur că nu era de fapt un refuz. Îmi bătea inima atât de tare, încât eram convins că o să mi se întâmple ceva groaznic înainte să pot păși vreodată în campus.
N-am mai fost niciodată atât de fericit.
În acel moment, credeam că povestea s-a terminat. Credeam că faptul că am fost acceptat înseamnă că am ajuns. Că acea fericire o să dureze pentru totdeauna. Dar adevărul e că acela a fost doar începutul unei perioade foarte grele.
Spectacolul continuă...
La Harvard, mi-am luat unul dintre cele mai grele cursuri de matematică din lume, pentru că asta voiam să fiu – genial, încrezător, de neatins. Doar că nu eram. Cursul acela m-a distrus. Nu eram pregătit, poate că nu intelectual, ci emoțional.
Încet-încet, s-a strecurat sindromul impostorului. Camera mea a devenit un dezastru. Dormeam prea mult. Mă uitam la seriale cu orele, în loc să îmi fac temele. Să mă împrietenesc cu cineva mi se părea o corvoadă. Când mama m-a vizitat la sfârșitul primului semestru, mi-a zis că arăt ca cineva care e la închisoare, nu ca cineva care-și trăiește visul.
Atunci am realizat: a fi admis nu schimbă nimic din ceea ce ești. Spectacolul continuă. Realizările nu șterg nesiguranța, nu-ți construiesc reziliența și nu îți dau dintr-o dată încredere în tine.
Am avut de ales: să recunosc că nu sunt pregătit și să cer ajutor. Sau să mă prefac că mă descurc și să păstrez aparențele. Am ales să mă prefac. Și acea separare – dintre cine eram în interior și persoana pe care încercam să o proiectez – m-a urmărit timp de un deceniu.
CV impresionant, suflet gol
Mai târziu, când m-am prezentat la interviuri în companii de pe Wall Street cu CV-ul meu impresionant, credeam că realizările mă vor proteja. Dar încăperile în care intram parcă mă înghițeau.
Un agent de recrutare m-a întrebat care e trupa mea favorită.
I-am răspuns: „AC/DC”.
Iar el a continuat: „Ok, spune-mi mai multe. Care e albumul tău preferat? Ce îți place la ei?”
Am înlemnit. N-am știut ce să zic. El a dat din cap: „Unde îți e curiozitatea? E trupa ta preferată.”
În acel moment, nu mai conta că urmasem cel mai greu curs de matematică. Contau autenticitatea, curiozitatea, capacitatea de a purta o conversație pe bune.
Mulți părinți nu reușesc să înțeleagă acest lucru: poate că diploma îți deschide ușa, însă, odată ce ai intrat pe ea, ea nu mai contează. Chiar dacă vorbim despre interviuri la Oxford, despre joburi pe Wall Street sau despre viața reală, dincolo de bucata aceea de hârtie, caracterul e cel care te duce mai departe.
La primul job pe Wall Street
Ruptura
Ani de zile am trăit acea ruptură: realizări mari pe hârtie, un copil speriat pe dinăuntru. Credeam că diploma de la Harvard o să-mi dea încredere în mine. În schimb, atârna pe peretele meu ca o mască pe care trebuia să o port.
Recent am dat-o jos. Astăzi, în locul ei, păstrez un bilețel pe care scrie: „Dihorul încă vrea să scoată capul.”
O amintire că impulsul de a-mi etala realizările și de a demonstra cine sunt va fi mereu acolo – dar nu mai vreau să trăiesc pentru aparențe. Pentru că diplomele îți pot decora pereții, dar ele nu te vor purta prin viață.
Ce trebuie să audă părinții
Părinții români încă aleargă după diplome, cum a făcut-o și generația mea: certificate de limbi străine, medalii la olimpiade, universități în străinătate. Vă înțeleg, vă doriți siguranță pentru copilul vostru. Credeți că, dacă strânge suficiente hârtii, lumea va fi mai sigură pentru el.
Dar eu am trăit cealaltă parte. Am fost copilul cu scrisoarea de admitere la care visase. Am stat în sălile de interviu unde nimănui nu-i mai păsa de Harvard. Și am învățat, pe pielea mea, că diplomele îți deschid ușile, însă caracterul este cel care le ține deschise.
Reziliența, modestia, curiozitatea, adaptabilitatea – acestea sunt trăsăturile de caracter care vor face diferența dintre un copil care înflorește și unul care clachează sub presiune.
De aceea, la Upgrade am încetat să ne mai vedem ca pe o simplă companie care-i pregătește pe tineri să studieze în străinătate. Părinții poate că vin la noi pentru Harvard, Oxford sau Cambridge. Dar adevărul e că acea scrisoare de admitere nu este transformarea. Adevărata transformare este caracterul.
Aceasta este prima scrisoare dintr-o serie săptămânală pe care o voi trimite personal — reflecții, idei și povești din educație, din lumea universităților și din experiența mea la Harvard. Scopul lor nu este doar să te informeze, ci să te ajute să vezi educația altfel: nu ca o listă de performanțe, ci ca o călătorie de formare a caracterului. Pe săptămâna viitoare!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dascălii se mândresc că au copii „normali” și, prin urmare, nu consideră necesar niciun efort suplimentar pentru olimpiade sau chiar pentru probleme mai dificile, care ar putea „stresa” elevul. PISA e norma acum, care în era AI este sigur depășită.
Așadar poate pleci de aici dacă vrei să ajuți. Faptul că visai la Harvard era meritul unei generații incomparabile cu tot ce mai vedem astăzi.
Și cu Wall Street cum a rămas? Gata, ne-am întors la sărăkia de acasă?