Sari la continut

Despre impostură și consecințele ei toxice

În lumea micilor cetăți-state sumeriene, ai căror cei mai îndepărtați urmași suntem, a apărut, pe lângă scriere (și încă ce scriere!), un sistem coerent de numărare, principii de geometrie, roata, școlile publice și o idee de geniu care armoniza toate aceste descoperiri, depășindu-le. Ideea despre posibilitatea optimă a locuirii lumii acesteia. Întors cu privirea spre cer, omul din Ur, Uruk, Umma și Lagaș a constatat că, la intervale regulate, aceleași corpuri cerești urmau, fără abatere, același curs circular. Mai mult, că această necontenită curgere a astrelor hotăra succesiunea anotimpurilor, a lunilor, a zilelor, care scandau în mod esențial ritmurile vieții oricărui individ.

Cu alte cuvinte, între dinamica cerului și mișcarea terestră există o legătură strânsă, implacabilă, calitativă. „Precum în cer, așa și pe pământ”. Sigur, asta nu era decât o viziune ideală, pentru că pe pământ există atâtea și atâtea abateri de la ductul constant pe care stelele îl trasau pe boltă. Ceea ce a făcut ca drumul fără ezitare al astrelor să intre în categoria dezirabilului și să devină o metaforă a rațiunii dominante, necontaminată de accident. Totuși, simpla contemplare a întregului armonic din cer nu era un mobil suficient pentru cultivarea ordinii pe pământ.

Oamenii au căutat atunci veriga necesară care face posibil orice tip de comunicare validă: intenția morală.

Stelele transmit un mesaj care depășește stricta lor manifestare fizică. Rațiunea respectivei mecanici, deși scapă în prima fază privirii directe, aparține unor instanțe supraordonate, cu care oamenii comunică în virtutea înzestrării lor native cu simț moral. Spectacolul ordinii celeste devine astfel garanția pe care zeii o vădesc oamenilor că viața lor are un sens, ba chiar un sens înalt. Se instaurează astfel încrederea că și pământul este părtaș la rațiunea generală care pune în mișcare lumea și că oricine este o parte a unui angrenaj uriaș. Condiția funcționării angrenajului este cultivarea principiului de ordine în propria viață, ceea ce echivalează cu înțelegerea aplicată a rolului pe care fiecare individ îl are aici și acum. Consecințele acestui mod de gândire sunt imediate și vizibile în organizarea comunității și a spațiului pe care aceasta îl ocupă: în acord cu harta coerentă a cerului, fiecare își asumă un loc bine determinat, pentru buna funcționare a întregului comunitar, învestindu-și cu încredere aproapele și beneficiind la rândul lui de încrederea aceluia.

Lipsit de stresul pe care îl generează solitudinea, omul e liber, în limitele prestabilite de apartenența la specie, să își realizeze potențialul și să se protejeze. Garanția lumească a ordinii generale este organizarea locuirii după principiul cercurilor concentrice, organizare care imită mișcarea circulară a cerului. Așa se explică de ce în centrul cetăților-state este amplasat sanctuarul divinității protectoare, celebrate la intervale regulate de un corp sacerdotal profesionist. Cetățenii sunt chemați, pe de o parte, să își îndrepte privirile spre centru, cu tot ce înseamnă asta, rituri, obiceiuri și norme sociale și, pe de altă parte, să își apere centrul iradiant, veghind pe zidurile cetății la eventuala intruziune a unor agenți de disoluție. Zidurile cetății poartă în ele însele metafora fundamentală a separării dintre forța ordonatoare atribuită zeului la care participă comunitatea și forțele dezordinii care presează fără încetare. Cu alte cuvinte, în lumea mică a cetății-stat principiul ocupării locului adecvat de către orice persoană este garanția supraviețuirii decente. Complementar, orice comportament deviant se cere expurgat, fiindcă are potențial perturbator pentru întregul comunității. Agenții dezordinii sociale, politice, economice, religioase sunt înțeleși ca forțe exterioare, care nu își găsesc locul în interiorul „taberei”, sunt, adică, „nelalocul lor” în arhitectura rațională a societății. Pentru restabilirea echilibrului general, ei trebuie trimiși la locul lor, de regulă în afara zidurilor de unde se presupune că originează, trebuie exorcizați. Corpul social trebuie să sesizeze orice nu e la locul său și să acționeze la timp pentru propria purificare, în caz contrar riscând dezechilibre majore, traduse în pierderea legăturii morale cu rațiunea întemeietoare a universului. În societățile de tipul cetăților-state antice, ceea ce nu e la locul lui sau, în termeni etimologici, impostura este o realitate intolerabilă.

Acest tip de gândire este îndeobște cunoscut în rândul istoricilor de idei drept „convingere cosmologică” sau „ideologie locativă”. Întemeiată în realitatea închisă a unor culturi străvechi, mentalitatea despre care vorbim continuă să își actualizeze periodic conținutul în diverse epoci istorice ale căror mărci generale sunt optimismul, buna-credință, coerența morală, empatia, încrederea în norme, eficiența muncii, toate acestea fiind susținute de con-centrarea senină a individului asupra locului legitim pe care îl ocupă în ansamblul din care face parte.

Dovada insulară a unei lumi care se stinge

Pe Vereinsweg la numarul 23, în Berna, funcționează biblioteca departamentului de Studii Religioase al Facultății de Teologie. Nimic special la prima vedere. Cititorul are acces direct la raft, ca în atâtea biblioteci serioase, poate lucra nestingherit ore în șir în incinta localului, poate face fotocopii gratuit. Și totuși, această mică, dar savantă bibliotecă are un farmec pe care nu știu câte asemenea așezăminte îl mai au. Dacă, într-o zi, un călător își dorește să împrumute vreo carte de acolo, dorința i se îndeplinește pe loc fără nici un fel de restricție. Nu trebuie să fie nici afiliat unei instituții de învățământ sau de cercetare, nici în posesia vreunui abonament de bibliotecă, cu poză și ștampilă la zi, nici să aibă o mutră respectabilă cu ochelari fără ramă, nici să prezinte bibliotecarului vreun act de identitate. Nu trebuie să aducă volumul împrumutat la vreun soroc, nu trebuie să jure pe nimic că va ține cartea în bune condiții. Tot ce i se cere este să pună în locul volumului, în raft, un bilețel cu titlul cărții și autorul. Biblioteca de la Studii Religioase funcționează în acest regim, fără greș, de foarte multă vreme. Ea a rămas dovada insulară a unei lumi care se stinge. Vastele continente ale încrederii de mai an sunt azi scufundate. Până și simpla lor amintire pare neverosimilă. În schimb, avem cu vârf și îndesat parte de realitatea sinistră, cu aer de pușcărie și proceduri de rigoare judiciară, a altor biblioteci, unde nu ai acces la raft, trebuie să treci prin varii filtre, să prezinți diverse carduri care deschid diverse bare, să te strecori prin uși rotitoare cu zăbrele, ca ultimul bandit, hoț, tâlhar, pirat, brigand. Ți se va spune cu solicitudine că tehnica de supraveghere și, deci, siguranța au ajuns departe... Dar tu, care știi cu siguranță despre tine că nu ești nici hoț, nici brigand, nici tâlhar, nici pirat, nu poți decât să rămâi, pentru a câta oară!, perplex în fața acestui scenariu, care devine, implacabil, realitatea însăși.

Dar ce realitate? Realitatea al cărei temei este suspiciunea. Pe nepusă masă, viața în căușul tău de siguranță a luat-o razna. Ai lipsit doar o clipă de pe ziduri și la porțile tale s-au adunat puhoaie de nestăvilit. În clipa următoarele, porțile cedează și haosul, pe ai cărui agenți izolați te obișnuiseși să îi expulzezi cu relativă ușurință, riscă să îți scoată lumea din țâțâni. Și nu te înșeli. Nimic nu mai e la locul lui legiuit. Te uiți la cei care te conduceau și nu îi mai recunoști, pentru că de regulă sunt alte chipuri sau aleși după alte chipuri, te uiți la cei care te învățau lucruri și nici pe ei nu îi mai înțelegi, pentru că fie sunt alții, fie învățătura lor a devenit de nepriceput, te uiți la preoții tăi și nu mai știi ce să crezi când îi vezi înaintea altarului, la sfârșitul jertfirii, scoțând-și bărbile false, te uiți cu uimire la vecinul tău, care, sub imbolduri de nepătruns, te jecmănește nepedepsit. Ajuns la capătul puterilor, privești spre cer. Și de acolo vine un răspuns năucitor: cerul e neschimbat. Astrele își urmează cursul, același dintotdeauna. În momentul acesta îți spui că toate credințele tale din vechi au fost iluzorii, că ești victima unei conspirații cosmice, că lumea în care trăiești este una eminamente rea, supravegheată de instanțe perverse, al căror cobai ai fost mereu, că mica ta ordine nu are nici un scop, că instituțiile pe care le creditai până ieri, areopag, agorá, templu, sunt edificii locuite de drept de duhuri nefaste, că valorile tale, adică puterile tale, au picioare de lut. Între timp, motoarele tale psihologice, turate la maximum și imposibil de răcit, te fac să dai rateuri de stres. În fața acestei realități sumbre, există o soluție în trei pași: cunoașterea trează, izolarea și evaziunea. Mai presus de orice, dictonul: „Să nu ai încredere în nimeni.” Vi se pare cunoscut scenariul? Sigur, înaintea generației acesteia, au fost alte câteva sute care au trecut prin el: cetățile-state din Orient sub harapnicul imperial al câte unui Sargon, ierusalimitanii strămutați peste noapte în Babilon, grecii și același Orient imobil sub copitele excentrice ale lui Boukephalos, galii lui Vercingetorix prin bunăvoința lui Caesar, Roma însăși mai târziu, în fine, Parisul sub resentimentul iacobin, mama Rusie cu ajutorul Fiarei înseși, Vladimir Ilici Ulianov, Germania, condamnată în 1933 la doisprezece ani de criză paranoică fără întrerupere. Mentalitatea descrisă mai sus poartă, în literatura de specialitate, numele de „ideologie utopică”. Aceasta pentru că trăitorul în astfel de vremuri e mai degrabă înclinat să creadă că locul lui legitim nu este în lumea de aici, ci altundeva, „anywhere out of the world”, cum ar zice poetul.

Să nu simți că nu mai poți avea încredere în nimeni și în nimic?

În perioadele acestea care scot din țâțâni lumea, impostura sau suspiciunea de impostură cuprinde și otrăvește toate registrele vieții. Trăitorii în asemenea vremuri prăpăstioase ajung să înoate, după șocul inițial, în apele toxice ale imposturii, la care se adaptează, chiar și cu aerul eternei indignări sau a frondei interne, binișor. Ne arătăm vexați de vreo trei săptămâni că niște oameni care se pricep la orice altceva decât la scris ies din închisoare mai devreme, pe garanția unora, la fel de înzestrați, ocupanți de catedre universitare. Ne dăm ochii peste cap că un primar promițător de parascovenii electorale e prins noaptea la colț de stradă cu mâța în sac. Și domnia sa cadru didactic universitar. Ne mirăm când aflăm că un prim-ministru tânăr, cu experiența dormitului pubertar prin gările occidentale, se dedă la hălci de copy-paste într-o amărâtă de teză de doctorat. Și pentru el a garantat un profesor universitar. Ni se pare apocaliptic când, urcând Dealul Spirii, aflăm de pe afișe electorale atârnate de fiecare stâlp că o doamnă educatoare merge pe mâna unui agramat pripit. Și doamna educatoare tot profesor universitar. Ce facem în situația asta? Nu mai ieșim din casă, ne zăvorâm. Și dăm drumul la televizor. De unde auzim că un fost profesor de fizică, amator cândva de drumeții pe Valea Hârtibaciului, nu prea știe încotro să își îndrepte privirea pentru propășirea nației: spre nemți, spre americani, spre Piața Mare? Un domn „de regiune superior”, cu trenă preuniversitară, ce-i drept. Mai aflăm, tot de la TV, aiuriți, că o fostă învățătoare, azi senator, lucrează la o lege de pedepsire drastică a jignirii și calomniei, după ce, cu doar câteva zile înainte, îl făcea prost, în față și în fața presei, pe un cioban venit să protesteze în fața parlamentului. Luată la întrebări de presă, doamna și-a justificat ieșirea, spunând că respectivul nu ar fi fost cioban autentic, deci își merita apelativul. Dar poate vrem să mai schimbăm canalul. Dăm la cultură și ne căznim să pricepem ce vrea un om cu o pipă, care vorbește sapiențial în fața unor tablouri: domnul e filolog, vorbește frumos, te ia așa o aromeală, dar atât. De altfel, la noi e suficient să zici că te pricepi la ceva și, pac, te-ai priceput. Caracudă să te creadă, gârlă! Te-ai plictisit și de cultură, aspiri mai sus. Și afli de la un post specializat, că X ierarh, om cu patalama de colaborator al Securității, nu numai că nu se căiește, ca să plece, în sac și cenușă, la mănăstire, dar își asuprește vârtos fiii duhovnicești, ca să-i piardă. Și dânsul, în treacăt fie spus, e tot universitar. Închizi televizorul cu știrea bombă că un ministru, ambiguu cu propriul trecut, numește într-un for de o importanță covârșitoare pentru bunul mers al învământului românesc o serie de nomina odiosa. Cei care au prins latina în clasa a opta poate mai știu ce înseamnă vorbele astea. În orice caz, și domnul ministru și acele nomina odiosa sunt tot... u-ni-ver-si-tari, strigă glasuri de copii. Să nu simți că nu mai poți avea încredere în nimeni și în nimic? Si că tot ce-ți poți dori e să fugi altundeva? Patru milioane de români n-a mai stat pe gânduri și au plecat, ca să își dobândească viețile. Cu cât numărul celor plecați crește, cu atât impostura se lățește peste capetele celor rămași. Zidarii de meserie vor fi tot mai puțini și locul lor va fi luat de te miri ce băieți, absolvenții buni de medicină se vor evapora și o să ne trezim cu registratori medicali recalificați în grabă la bisturiu, profesorii tineri vor fugi și copiii noștri o să rămână pe mâna absolvenților de facultatăți la fără frecvență. Nimeni nu poate nega că, din acest punct de vedere, țării îi merge din ce în ce mai rău. Societatea românească se apropie cu pași repezi de un colaps de potențial. Problema nu este neapărat că nu mai avem oameni potriviți la locul potrivit, ci că nu mai avem nici măcar putința de a-i „produce”. Suntem, socialmente, secătuiți.

Nimeni nu poate nega că, din acest punct de vedere, țării îi merge din ce în ce mai rău. Societatea românească se apropie cu pași repezi de un colaps de potențial. Problema nu este neapărat că nu mai avem oameni potriviți la locul potrivit, ci că nu mai avem nici măcar putința de a-i „produce”. Suntem, socialmente, secătuiți.

Cauzele acestei situații azi evidente pot părea mai puțin clare. O bună parte a publicului se uită cu îngrijorare la involuția învățământului românesc începând cu 1990. La fel se spune despre medicina românească, cum că am început să o luăm în jos după Revoluție. Zugravii par să nu mai poată trage linii drepte pe pereți din aceiași ani ai tranziției. Pentru că, știm, atunci s-au închis fabricile, sistemul a intrat în balamuc, locurile de muncă au devenit nesigure, disciplina a slăbit peste tot și alte argumente asemenea. Niciuna dintre aceste observații empirice nu oferă explicația globală a fenomenului actual. Pentru simplul motiv că degradarea a României a început o dată cu instararea regimului comunist. Ca în cazul tuturor societăților eșuate sub valurile confuziei, loviturile de grație pe care le-a primit țara au fost, în primul rând, de ordin moral: în câțiva ani de la ocupația sovietică, țara a devenit de nerecunoscut. Elita ei, adică valorile din toate domeniile, au fost înlocuită în mod sistematic de opusul ei absolut, pegra. Gheorge Brătianu, probabil cel mai valoros istoric român, a fost înlocuit de Mihai Roller, o nulitate a ideologiei, aruncat în inchisoare și martirizat, lui G. Călinescu, deși colaboraționist, i s-a luat catedra și i-a fost dată unui aparatcic, Ion Vitner, savantul Victor Papilian, uriaș profesor de anatomie și reformator al Facultății de Medicină din Cluj, a ajuns laborant în propriul laborator și apoi deținut politic, locul la catedră fiindu-i luat de un fiștecine. Exemplele sunt covârșitor de numeroase, dar relevanța lor imensă pare să ne scape în continuare. Ne încăpățânăm să privim nenorocirea acelor oameni ca fiind doar o nenorocire personală. Nimic mai greșit. Aruncarea lor în mizerie și în moarte a însemnat începutul sfârșitului pentru România valorilor. Ceea ce a urmat cumplitului val de represiune fizică din anii 1950 a fost consolidarea aberației impuse cu sânge. Din anii 1950, sistemul universitar românesc nu și-a mai revenit cu adevărat niciodată. Pentru că impostura nu a mai putut fi detronată, ea a imitat, pervers, toate comportamentele normalității, continuând însă să devoreze trupul mort al sistemului pe care îl parazita. Ceea ce s-a întâmplat după Revoluție nu e decât ultima fază de descompunere a acestui trup. E etapa pestilenței totale, vremea când cadavrul nu mai poate fi ținut nici măcar în dulap. Între timp, impostura s-a clonat exponențial, până într-acolo încât a eliminat aproape posibilitatea existenței unor zone necontaminate. Și, esențial, vârsta biologică nu este nici o garanție de sănătate a sistemului.

Ce i s-a întâmplat lumii academice românești i s-a întâmplat întregii Românii, țară aflată de șaptezeci de ani la bunul plac al imposturii. Ar fi putut să scape, poate, dacă ar fi trecut prin procesul de purificare închipuit de Proclamația de la Timișoara. A ratat atunci o șansă istorică. Lucrurile au continuat să se degradeze și nu par să se îndrepte. De la sine nici nu au cum: degradarea morală nu cunoaște limite. Impostura va fi tot mai stăpână, iar noi tot mai suspicioși, mai invidioși, mai otrăviți și mai singuri.

P.S. Există o cale de ieșire din situația jalnică de astăzi, o cale despre care vom vorbi în textele viitoare.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Articolul ar fi fost genial daca n-ar fi existat capitolul "concluzii", de cand a inceput decaderea, de cand dureaza, etc. Cred ca e putin exagerat sa "intinzi" momentul "anii '50" pe o perioada de 40 de ani. Iar pentru unii chiar ofensator...
    • Like 0
    • Frumos articol, chiar m-a impresionat. Are dreptate academicianul Marius Sala să vă considere noua speranţă a filologiei clasice româneşti. Am citit şi articolul din Gândul din 2008, în care povestiţi de copilărie, când visaţi să deveniţi şofer de autobuz, dar şi despre studii şi planuri de viitor. M-a încântat şi faptul că avem un sfânt preferat comun - Ignaţiu de Loyola. Cred însă că idealizaţi cam mult societatea occidentală - „În Occident, totul e un continuum de normalitate”. Să nu uităm că taman în Elveţia au existat, de exemplu, timp de aproape două secole, acei nefericiţi Verdingkinder (copil luat pe contract) smulși cu forța de lângă părinți, maltrataţi şi exploataţi în agricultură. Greşeile vestului au fost destule şi continuă încă să fie comise, dar au avut marele noroc să nu fi trăit 50 de ani de comunism. Mult succes, domunle Ştefan Colceriu!
      • Like 0
      • fane
        Domnule Colceriu, nu sunt un nostalgic comunist, dar nici nu pot sa cred ca asa, dintr-o data, in 1945 s-a rupt filmul intr-un paradis numit Romania. Doar un exemplu, e notoriu cazul lui Eliade care in interbelic nu a reusit sa ocupe o catedra la Univ. Bucuresti; mi-e teama ca impostura a inceput cu mult inainte de comunisti. Apoi, judecand la rece, pe date, sa vedem cum arata Romania elitei exterminate de comunisti, pai... in 80 de ani, de la inceputul domniei lui Carol I, Romania era 80% rurala, 70% analfabeta si cu cea mai mare mortalitate infantila din Europa, pe de alta parte "analfabetii" de comunisti au alfabetizat tara in 10 si au lasat o Romanie care putea produce de la ace cu gamalie la avioane cu reactie.
        • Like 1
        • Agape
          E usor sa fii profesor universitar in Romania cand doctoratele se iau ca fulgul de pe umar. Salariu - salariu, functia - functie, prestanta- prestanta, vacanta - vacanta.Putem adauga la enumerarea din articol un alt profesor universitar, actor bun candva, ce face acum mai mult reclame ce devin comice prin ingrosarea stanislavkiana. Se considera analist politic de exceptie, ba a devenit si purtator de cuvant al unei oarece miscari. Oameni care nu dorm de grija natiei......
          • Like 2
          • @ Agape
            Agape
            @agapescuze, corect "stanislavskiana"
            • Like 0
        • Privesc imaginea dlui autor, oferită de Facebook (în anunțul despre articol). /////Eu zic, între intelectuali aflîndu-ne, că-i sănătos a griji să nu purcedem - dincolo de-o limită - la proiecții psihologice. //// Din eleganță, nu detaliez.
          • Like 1
          • Oameni buni și republicani, ////////Puteți face cît ca distinsul dvs. site să poată accenta - la rubrica de comentarii - pe dumneaei tasta Enter? ////////Rogu-vă frumos a rezolva chestia asta. /////////Cel mai mare intelectual din lume (nu eu!) pică în derizoriu, dacă nu poate plasa un așa-numit 'paragraf', acolo unde prinde bine succesiunii sale de idei... /////
            • Like 0
            • Articolul mi se pare foarte interesant.Aș puncta doar faptul că, omenește probabil, se exagerează la tonul albului, respectiv al negrului.Înțeleg pefect dreptul la sensibilitate al autorului, dar a stabili drept reper, la un moment dat, cutare bibliotecă religioasă elvețiană, iar apoi punctezi la greu rele din jur - nu știu dacă e o treabă...În context, dacă cititorul de tabloide are dor să fie tulburat, îngrozit (pentru ca apoi să redescopere că în casă i-i cald și bine), sîntem unii care nu ne înnebunim după un așa tip de duș scoțian, fie dînsul și bine intenționat intelectual.În rest, o plăcere a lectura articolul, și regret aici că mintea ni se află totuși binară, adică pornind de la vreo observație amicală pare că dăm cu întreg materialul de pămînt.Ori nu e cazul...PSCa părere strict personală.Apreciez drept copilăresc enunțul de mai jos:”Ar fi putut să scape, poate, dacă ar fi trecut prin procesul de purificare închipuit de Proclamația de la Timișoara. A ratat atunci o șansă istorică. ”Știu că dau bine la suflet, dar idei precum aceasta au mari probleme la realism. Ultima chestie nefiind neapărat o treabă de stricat confortul psihic al unora.
              • Like 1
              • Ignis
                Totul corect până la Proclamația de la Timișoara. Pentru că același argument se aplică și acolo. Cei care erau în spatele ei, erau și ei impostori din păcate. Unii poate fără să dorească acest lucru. Din păcate socialismul autoritar al lui Ceaușescu, ne-a afectat moral pe toți. Nimeni nu putea să implementeze ce era în Proclamație, pentru că, din punct de vedere moral, nu avea cum. S-a încercat aducerea din străinătate a unor figuri "nemânjite" tocmai ca să susțină acest lucru, cu rezultatele care se știu acum. Figuri, aproape caricaturi, care au fost dizolvate în masa de rahat. Noi n-am fost în stare să alegem diamantele din rahat, după 1989. Asta a fost problema. A început o luptă distructivă între "comuniști" și "necomuniști", un fel de război civil special întreținut forțat, din care au avut de câștigat numai securiștii și indivizii veroși și fără scrupule. Masa a încercat să se adapteze la situație.
                • Like 2
                • si atunci sa plecam toti si ultimul sa stinga lumina?????
                  • Like 3
                  • @ Helmuth Diesing
                    nu, solutia este sa plece ei, dar pe bucati, transati, ajutati de noi...din nefericire majoritatea e compusa din oi si nu lupi
                    • Like 0


                Îți recomandăm

                Alexandru Manda

                „Eu am intrat în școală în 2006. Generația mea nu a prins manageri profesioniști, a prins numai directori numiți politic”, spune tânărul care este astăzi președintele Asociației Elevilor din Constanța. (Foto: Alexandru Lache/Facebook Alexandru Manda)

                Citește mai mult

                Tiramisu

                Mărturia unei mame care face homeschooling: „Când citim, facem și istorie, pentru că plasăm în timp evenimentele, facem legături cu alte cărți, facem și geografie, facem legături cu viața noastră actuală, după care ne gândim că am putea face legătura și cu un muzeu”.

                Citește mai mult