Livia Butac

Cu alte cuvinte formularea clară a concluziei, rezultatului, situaţiei care este supusă analizei. Fie că este sub forma „ceea ce am calculat în această problemă reprezintă o distanţă rezonabilă între două puncte de pe hartă”, fie ca „X s-a uitat urȃt la mine deci mă urăşte şi se pregăteşte să mă sape”, fie că „dacă nu curăţ casa prin toate cotloanele musafirii îşi vor forma o părere oribilă despre mine” (o să păstrez aceste trei exemple şi pentru etapele următoare). Foto: Wavebreak / Profimedia

O tipologie diferită este cea a acomodării – este vorba de persoane numite „ursuleţi”, care preferă să pună buna înţelegere între membrii colectivităţii pe primul plan, chiar cu riscul pierderii din vedere a obiectivelor. Foto: Petar Maksimovic / Alamy / Alamy / Profimedia)

Am ADHD dintotdeauna, dar ştiu că se numeşte ADHD, respectiv am un diagnostic, doar de cȃţiva ani încoace. Diagnostic care mi-a explicat o mulţime de lucruri despre cum sune eu (ceea ce a fost o mare uşurare), dar m-a şi făcut să mă observ mai atent pentru a mă întelege mai bine. Evident că – avȃnd o viaţă în care am trăit cu ADHD – am învăţat, mai uşor sau mai greu, mai eficient sau mai puţin eficient, să compensez principalele deficite. Foto: - / Wavebreak / Profimedia

De fapt cea mai mare confuzie legată de percepţie este aceea că noi ne imaginăm că realitatea obiectivă este cea pe care o percepem. Foto: Viktor Allin / Alamy / Alamy / Profimedia

În rest însă, este mult mai util să reformulăm: „îmi doresc”, „cred că ar fi mai bine pentru mine”, „o să fac tot ceea ce ţine de mine pentru ca …” – toate acestea sunt alternative mult mai sănătoase la „trebuie”. Foto: Wavebreak Media LTD / Wavebreak / Profimedia

Din păcate, de multe ori anularea retroactivă este asociată cu probleme mai serioase, cum ar fi personalitatea narcisică, iar un narcisic de regulă nu merge în terapie. Drept care cei din jur fie decid că pot trăi cu asta, fie pun distanţă. Şi tot din păcate, acest mecanism tinde să se extindă de la lucruri minore (cum ar fi întârziatul), la unele majore, cu consecinţe mai grave, care vor duce în final la îndepărtarea celor din jur. Foto: Aleksandr Davydov / Alamy / Alamy / Profimedia

Probabil că una din primele situaţii cu care se confruntă un copil este aceea a succesului şcolar, cȃnd, dacă părinţii insistă prea mult pe performanţă, în mintea micuţului se creează ideea că „ori iau 10, ori mă fac de rȃs definitiv, nu sunt în stare de nimic, nu am nicio valoare”. Recunoaşteţi ceva? Probabil că da, dacă nu la dvs., la cineva dintre cei pe care îi cunoaşteţi. Foto: tommaso altamura / Alamy / Alamy / Profimedia

Dacă cineva cu auto-acceptare redusă va privi un eşec ca pe o catastrofă şi va tinde să evite situaţiile în care acesta s-ar putea repeta, cel care se acceptă pe sine va vedea eşecul ca pe un obstacol care poate fi depăşit, făcând – data viitoare – lucrurile altfel. Foto: Rawpixel / Alamy / Alamy / Profimedia

Mă folosesc de acest exemplu personal pentru a descrie un mod de gestionare mai bună a „micului stres cotidian”, şi anume reîncadrarea. Foto: Chassenet / BSIP / Profimedia

Cȃnd lucrez la cabinet cu persoane depresive sau extrem de anxioase, cel mai dificil pentru acestea pare să fie răspunsul la întrebarea „ce simţi acum?” – primesc de obicei fie răspunsul „nu ştiu”, fie „bine”, dar dacă întreb „bine cum?” răspunsul este tot „nu ştiu”. De fapt acest nu ştiu reprezintă fuga de sentimente dificil de procesat cum sunt tristeţea adȃncă sau frica.