În România există o singură poliție reglementată de Constituție, anume cea aflată în serviciul instanțelor. Prin excepție, poliția judiciară funcționează sub conducerea și supravegherea parchetelor.
Da, putem să mai citim o dată enunțul de mai sus, cu toată mirarea și revolta pe care el le naște în noi. Este concluzia unei discuții amicale de sâmbătă seară, la Brașov. Totul a pornit, desigur, de la nebunia de vineri, când statul de drept a mai fost siluit o dată, prin ordonanță de urgență. Eu nu-mi aduceam aminte ca poliția să fie menționată în Constituție, ba chiar eram gata să bag mâna-n foc că nu e menționată deloc. Prietenul Andrei Avram contrează: ba e menționată, dar într-un singur loc!
Așa că ne-am permis, ba chiar ne-am asumat luxul teoretic al dezbaterii despre drepturile constituționale, am verificat împreună textul, iar rezultatul este că poliția apare în Constituție în două locuri: art. 130 și art. 131. Acum să vedem ce consecințe ar putea rezulta din această descoperire:
Mai întâi, să ne amintim că textele constituționale sunt de strictă interpretare. Dacă Adunarea Constituantă ar fi vrut să spună și altceva în afară de ce-a scris în text, ar fi făcut-o; dacă ne gândim noi c-ar fi vrut să spună și altceva, nu avem cum s-o întrebăm, pentru că s-a dizolvat între timp; apoi, în urma votului popular de la momentul adoptării Constituției, toți cetățenii acceptă textul așa cum e scris. Textul constituțional vorbește doar despre poliția instanțelor, doar în Titlul III - Autoritățile publice, Capitolul VI - Autoritatea judecătorească, de unde rezultă că, din 1992 încoace, Poliția română este în mod eronat organizată sub autoritatea ministrului de interne, pentru că trebuia așezată sub umbrela Înaltei Curți. Adică poliția obișnuită e parte din poliția instanțelor și nu invers! Iar asta mai poate însemna că legile care au ignorat acest text, ba chiar și deciziile Curții Constituționale de până acum, e posibil să fie eronate. Eronate pentru că nu au verificat niciodată dacă realitatea instituțională, perpetuată din inerție, este sau nu în acord cu textul din Constituție.
Momentele de cumpănă pot fi interpretate deopotrivă în cheie negativă (aoleo, ce ne facem?) sau în cheie pozitivă (hai să vedem ce oportunități mai există). Guvernul și Președinția au ales să vadă în Decizia 51/2016 a Curții Constituționale privind interceptările un motiv de panică, au intrat în starea de groupthink (sau „gândire de grup”) și au greșit monstruos.
Repet: Constituția vorbește despre poliție doar în Titlul III, Capitolul VI, Secțiunea 1 - Instanțele judecătorești. Prin excepție (care este de și mai strictă interpretare), în Secțiunea a 2-a, privind Ministerul Public, poliția judiciară este pusă sub conducerea și supravegherea parchetelor. Deci numai polițiștii judiciari de la DNA se aflau în stare de constituționalitate, până vineri seară, iar toți ceilalți erau neconstituționali! Știu, e șocant, însă poliția din cadrul Ministerului de Interne, pentru că nu este menționată de Constituție, nu poate fi deasupra poliției instanțelor și poliției judiciare! Această schimbare de paradigmă doare, pentru că ne arată că enorm de multe lucruri despre care credeam că funcționează bine-merci, deodată par neconstituționale.
Desigur, problema cea mai gravă a momentului este că inclusiv ordonanța de urgență adoptată vineri seară este, la rândul ei, neconstituțională. Despre abuzul de ordonanțe de urgență în privința poliției am mai avertizat și cu 3 săptămâni în urmă, când OUG 3/2016 făcea posibilă încadrarea directă a 10.000 de persoane fără pregătire, fără competențe. Și zău că nu e greu, pentru că art. 115, alin. 6 este lipsit de echivoc, arătând că instituțiile fundamentale ale statului nu pot fi niciodată reglementate prin OUG - și, pentru că este vorba despre o excepție de la o procedură de excepție (delegarea legislativă), această prevedere constituțională e de cea mai strictă interpretare posibilă.
OUG adoptată vineri seară afectează, în mod evident, instituții sau autorități publice menționate explicit în Constituție, adică instituții fundamentale ale statului - mă refer la Înalta Curte, la Ministerul Public și la Poliție. Deși încearcă să pună poliția judiciară acolo unde spune art. 130 din Constituție, adică sub conducerea și supravegherea parchetelor, OUG de vineri păcătuiește prin siluirea art. 115 din aceeași lege fundamentală a statului român. Iar eu nu pot înțelege, în ruptul capului, cum a fost posibil ca un astfel de text, menit să fie adoptat printr-un instrument de legiferare otrăvit, să fi ieșit cu bună știință de pe poarta Ministerului Justiției, respectiv să fi fost avizat favorabil, cu seninătate, de CSM și CSAT. Oare oamenii din aceste instituții nu citesc Constituția?
Momentele de cumpănă pot fi interpretate deopotrivă în cheie negativă (aoleo, ce ne facem?) sau în cheie pozitivă (hai să vedem ce oportunități mai există). Guvernul și Președinția au ales să vadă în Decizia 51/2016 a Curții Constituționale privind interceptările un motiv de panică, au intrat în starea de groupthink (sau „gândire de grup”) și au greșit monstruos. Ar fi putut să-și amintească de termenul de 45 de zile pe care-l aveau la dispoziție și să reașeze lucrurile cu mintea-n cap! Pentru a obține o reglementare corectă și solidă, succesiunea corectă a pașilor (dintre care unii se puteau întâmpla în paralel) ar fi fost cam așa:
- Ministerul Justiției deschide o rundă de consultări publice, pentru a culege opinii și soluții față de motivarea CCR din Decizia 51;
- Președintele invită formațiunile politice parlamentare la consultări care să asigure cel puțin consensul asupra utilizării procedurii de urgență în Senat și Camera Deputaților, dacă nu și asupra unor soluții tehnice;
- Președintele adresează un mesaj Parlamentului, prin care amintește că, în septembrie, Codul fiscal a fost adoptat în numai 3 zile (la reexaminare), printr-o procedură accelerată în Parlament, solicitând un regim similar pentru modificările necesare acum;
- Ministerul Justiției se asigură că proiectul de lege elaborat ia în considerare și soluțiile oferite de politicieni, dar se bucură mai ales de sprijinul/acceptarea unei majorități largi în societate și printre instituțiile direct afectate;
- Ministerul Justiției și/sau Secretariatul General al Guvernului ori Cancelaria Premierului adună toate avizele necesare (mai ales de la CSM), conform procedurilor în vigoare;
- Președintele prezidează ședința de Guvern în care se adoptă proiectul de lege, pentru a arăta cât e de important acest subiect și că el trebuie tratat serios, democratic și constituțional, chiar dacă rapid;
- Parlamentul aplică procedura de urgență proprie și adoptă legea cu modificările necesare până la scurgerea termenului de 45 de zile, dar respectând principiile statului de drept.
Mie chiar îmi place arhitectura instituțională proiectată de textul constituțional, chiar mult mai mult decât cea pe care o perpetuăm, din inerție, probabil și neconstituțional, de 25 de ani! Pentru că, din perspectiva Constituției, problemele din poliție s-ar rezolva cu girul Înaltei Curți, în spiritul legalității și imparțialității, nu prin dispozițiile discreționare, partizane, ale unui politician ajuns ministru de interne
În fine, să ne mai uităm o dată la Constituție, pentru a înțelege ce ne spune textul (nu ce-or fi gândit constituanții și nici ce ne-am imaginat noi până acum) despre relația dintre instanțe, parchete, justiție și poliție: Constituția spune că justiția se înfăptuiește prin Înalta Curte și celelalte instanțe, că procurorii se află sub autoritatea ministrului justiției, iar poliția se află în serviciul instanțelor, cu excepția poliției judiciare, care funcționează sub supravegherea parchetelor.
Cu alte cuvinte, Constituția României ne spune că poliția trebuie să fie la fel de imparțială ca instanțele, iar Inspectoratul General al Poliției Române trebuie să se afle sub pulpana Înaltei Curți, nu sub cea a unui ministru. (Despre poliția locală trebuie să mai discutăm, că poate nu e chiar „poliție” ce fac ei; iar postul ministrului de interne nu se desființează, ci doar va avea un rol ceva mai atenuat, așa cum ministrul justiției și-a restrâns treptat atribuțiile, de prin 2004-2005 încoace.) Tot Constituția ne spune că poliția judiciară trebuie să fie condusă de procurorii din Ministerul Public, care este parte a puterii judecătorești; oricum, procurorii sunt magistrați, iar parchetele funcționează pe lângă instanțe, deci nu se pune problema unei duble subordonări a polițiștilor judiciari.
Și știți ceva? Mie chiar îmi place arhitectura instituțională proiectată de textul constituțional, chiar mult mai mult decât cea pe care o perpetuăm, din inerție, probabil și neconstituțional, de 25 de ani! Pentru că, din perspectiva Constituției, problemele din poliție s-ar rezolva cu girul Înaltei Curți, în spiritul legalității și imparțialității, nu prin dispozițiile discreționare, partizane, ale unui politician ajuns ministru de interne. Iar asta ar fi o garanție cu privire la respectarea drepturilor mele constituționale, inclusiv împotriva unor eventuale abuzuri, care ar putea fi foarte tentante, când vine vorba despre interceptări. Ah, și un excelent scut constituțional anti-SRI. Iar, dacă simțim nevoia, putem să ne gândim așa: Imediat după Revoluție, e posibil ca Adunarea Constituantă să fi vrut să pună poliția sub umbrela instanțelor, tocmai pentru a nu mai fi vreodată posibilă acțiunea discreționară a miliției de până în ‘89, care era supusă doar puterii executive.
Amintesc că acest conflict, dintre realitățile funcționale și textele constituționale privind organizarea și funcționarea poliției, a mai dat naștere, în trecut, la interpretări contradictorii în jurisprudența CCR. Prin urmare, ar fi bine să ne uităm la acest moment de cumpănă într-o cheie pozitivă: să acceptăm că până acum ne aflam în eroare și că trebuie s-o luăm de la capăt, pentru a pune lucrurile pe făgașul normal! Provocarea este să scoatem decidenții din starea de groupthink, să-i punem cu picioarele în ligheanul cu apă rece, pentru a gândi limpede, apoi să parcurgă pașii de bun simț ai unui proces decizional concordant cu principiile/valorile democrației și statului de drept. Iar primul care poate acționa (nu glumesc!) este Avocatul Poporului, pentru că este singurul care ar putea invoca, imediat, neconstituționalitatea ordonanței de vineri seară.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Toata lumea poate sa pufaie oricat doreste, dar nu s-a intamplat nimic ilegitim, iar idiotenile astea cu statul de drept pe care le insira cineva intr-o situatie favorabila INFRACTORILOR, sunt de-a dreptul penibile si dezgustatoare.