Getty Images
Bărbatul e un animal simplu. În dezordinea amintirilor lui, păstrează în aceeași cutiuță a recunoștinței învelite frumos în mătase două comori: prima experiență sexuală și prima cârciumă. Din respect pentru voi, dar și pentru standardele comunității lui Zuc, voi vorbi astăzi despre a doua.
Cârciuma în care mi-am pierdut virginitatea bahică se numește ”La Achim” și am scris această frază cu mâna stângă, dreapta fiind la inimă. Pe cei dintre voi care ați făcut liceul la Mihai Viteazul, Cantemir sau Coșbuc, sau v-ați făcut pur și simplu veacul prin zona foișor în anii '90 vă simt deja zâmbind nostalgici.
Situată pe strada intitulată pompos Iancu Cavaler de Flondor (Dumnezeu știe de ce, n-are nici 500 de metri lungime), terasa Achim a fost printre primele deschise după revoluție de către doi frați, pe nume, ați ghicit, Achim. La început a fost o afacere de familie, alături de frați trudeau dincolo de tejghea la umplut halbele de bere și soțiile lor. Pentru că nu le-am știut niciodată prenumele, nu i-am putut deosebi niciodată altfel decât după neveste.
Achim a fost pentru mine un punct de reper. Un bastion. Curtea școlii. Era genul de cârciumă unde puteai să te duci singur, că sigur găseai cel puțin un cunoscut. Genul de cârciumă în care te întâlneai dimineața cu avocatul doar cinci minute, cât să-i dai niște acte la o cafea și mai ieșeai seara după ce filtraseși prin tine un butoi de bere. Și dacă nu e clar deja cât de special e ”La Achim” pentru mine, mai zic și asta. Peste an, când frații Achim au vândut afacerea și în locul terasei era un restaurant kitchios, românesc, cu etaj, când m-am căsătorit prima dată, mi-am făcut acolo cununia civilă. Și cu toate astea, Achim rămâne și acum o amintire plăcută. Dar să ne întoarcem în '90.
La Achim venea lume bună, studenți, muncitori, avocați, elevi, profesori, istorici. Erau primii ani după revoluție, exersam stângaci libertatea și vorbeam fără perdea, ca în filmele românești contemporane cu noi, aruncam cuvinte tari în aer, atât de tari, încât nu-i de mirare că Biserica Sf. Părinți Ioachim și Ana era întoarsă cu spatele la terasă.
Am zis elevi? Da și acum e momentul autodenunțului meu. Primele două halbe de bere le-am băut într-o vară la 16 ani și jumătate și parcă le simt și acum gulerul spumei pe buze, gustul de cer senin și aromă de mahala și de claxoane.
Când îmi dădeam întâlnire la Achim, nu mă gândeam la altceva decât la terasă, multă vreme nici n-am știut că are și un ”înăuntru”. Cum intrai, undeva lângă tejghea, pe perete în ramă puteai citi ”Balada fraților Achim”, o odă epopeică în care se povestea cum au ctitorit frații dintr-o magherniță frumusețea de cârciumă care era acum.
N-am pus niciodată la îndoială adevărul istoric din Baladă, era de ajuns să mă uit la ce era lângă terasă: o curte cu un gard în paragină, fără poartă, împărțită de mai multe familii, în care se jucau și se spălau laolaltă copii, cu câini, se aruncau ligheane, gunoaie și ocări. Odată, pe când ne sorbeam liniștiți berile în plin scandal din curtea de alături, am auzit: ”Fir-i-a dracu', tu vorbești, că ai p.….de-un metru!” Și pentru că deja crescusem, eram a douăsprezecea și învățam Eminescu pentru bac, colegul meu Vali Ungureanu a zis imperturbabil, ca un lord: ”P... în metru antic.”
În fiecare seară, cam când se făcea ora închiderii, pe terasă apărea un domn distins îmbrăcat la costum, cu părul alb, cu geantă diplomat. Aici, memoria îmi joacă feste, nu mai știu dacă i se spunea Domnul John sau Domnul George, cert e că era paznicul de noapte, iar geanta aceea era plină cu cărți. Își lua o bere, să-și facă curaj înainte să intre în serviciu și invariabil se strângeau câțiva în jurul lui să le spună ce-a mai citit.
Pentru cei neinteresați de cărți, Domnul John (sau George) era doar un cavaler al apocalipsei. La scurt timp după ce se așeza, frații Achim ieșeau pe terasă și treceau pe la fiecare dintre mese cu același text, rupt parcă din Pe aripile vântului: ”Hai, băieți, hai, e și mâine o zi. Hai, mai bem și mâine.”
Făceau turul ăsta cam de două ori, abia la al doilea dădeam halbele pe gât și o luam spre casă jurând că n-o să mai călcăm niciodată acolo și întrebându-ne de ce naiba ne dau afară fix când ne e lumea mai dragă.
Și dacă tot am zis de poezie și de ora închiderii, are Traian Furnea în "Luduş, oraş tânăr" niște versuri care spun așa:
”Şi pentru că zidarii erau
De prin comunele vecine
Şi se grăbeau la cursa de 6
Lăsau blocurile din Luduş
Doar cu patru etaje.”
Într-o seară, când proaspăt ieșit din Achim, mă îndreptam spre Pantelimon să înnoptez la un prieten, de cine dau în troleibuzul 86? De frații Achim, ținându-și drăgăstos nevestele pe după umeri, frumos așezați pe locurile din față. Și am compus pe loc, în minte, niște versuri pe care le-am uitat a doua zi, dar pe care dacă mi le-aș fi adus aminte, ar fi sunat așa:
Și pentru că antreprenorul român de tranziție.
Nu avea mașină
Și se grăbea să prindă ultimul troleu
Își lăsa clienții de la terasă
Cu gâturile însetate după încă o bere, ultima.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.