Interviul pe care urmează să îl citiți se termină în felul următor: jurnalismul este și despre cel care îl practică. „Se vede structura interioară a jurnalistului inclusiv în știri, din felul în care își alege cuvintele, din numărul de predicate folosite. Acolo e vorba de mine, de tine. Și atunci mai important decât existența unor redacții pe care să le admirăm, mai important decât finanțarea în presă, este caracterul ziaristului”, spune jurnalistul Teodor Tiță, președintele juriului care decide în acest an câștigătorii premiilor Superscrieri pentru cele mai bune articole din presa românească.
Am discutat cu el și cu jurnalista Emilia Șercan, profesoară la Facultatea de Jurnalism și autoarea seriilor de investigații despre plagiatele lui Gabriel Oprea și Petre Tobă, despre oamenii din spatele știrilor, reportajelor, anchetelor. Despre reperele lor. Despre obiectivitatea care este precum mântuirea, trebuie să te străduiești să ajungi la ea, chiar dacă nu poți să o atingi niciodată. Despre relația cu cititorul, pe care tehnologia a făcut-o mai apropiată decât oricând. Și despre cea mai importantă lecție pe care o învață un jurnalist vechi, care a văzut și scris multe. „Nu mai sunt atât de tânăr încât să știu totul”.
Emilia Șercan și Teodor Tiță sunt doi dintre jurații care vor evalua materialele jurnalistice înscrise în compeția pentru Premiile Superscrieri, acordate de Fundația Friends for Friends. Înscrierile se mai pot face pe 30 septembrie. După aceea urmează procesul de jurizare: „Care nu e lipsit de lacrimi și sânge”.
Raluca Ion: Țin minte că, în urmă cu doi ani, toată lumea cânta prohodul presei românești, lucrurile păreau foarte sumbre. Acum pare că s-a schimbat ceva și că meseria de jurnalist începe să își recapete cumva demnitatea în ochii publicului.
Teo Tiță: Sunt mai multe lucruri aici. Unu: presa aia moartă de acum doi ani de zile, de care vorbești tu, s-a zombificat și e un zombie foarte mare, e un cadavru care umblă și care ocupă foarte mult spațiu. Și când spun asta mă gândesc la tot felul de televiziuni care n-au nicio treabă cu piața de media sau cu piața în general. Nu trăiesc din piață, trăiesc din surse de bani absolut dubioase. Al doilea lucru e tehnologia. Tehnologia ne oferă și ție, și mie, și Emiliei, accesul la public, fie că e vorba de bloguri, fie că e vorba de redacții care se pot exprima foarte repede și ieftin. Poți să faci un site de știri cu foarte puțini bani, banii propriu-ziși se duc în salarii și în muncă de documentare. Și atunci, da, se salvează presa, dar se salvează pe alocuri. Se salvează în margini, în nișe, se salvează pentru un public care cere insistent presă și informații. Pentru publicul mare nu s-a salvat. Publicul mare e încă în brațele acelui zombie.
Emilia Șercan: Și eu cred că așa stau lucrurile. Avem parte de acel public captiv unui gen alarmist, panicard de presă, promovat de anumite televiziuni, şi nu vreau să le includ pe toate. Presa de calitate se salvează prin nișele de care vorbea Teo, prin jurnaliștii independenți, şi cred că suntem câțiva care reușim să facem diferența. Apoi, sunt mulți jurnaliști care preferă să scrie pe bloguri personale, suplimentar față de ce scriu în redacții. Cred că şi nevoia noastră de exprimare alternativă a crescut.
Raluca Ion: Tu, Emilia, ești și profesoară la Facultatea de Jurnalism. Vorbește-ne puțin despre studenții tăi. Ce mai visează ei acum, ce vor ei să facă?
Emilia Șercan: Să știi că e o diferență foarte mare între acum 10 ani, când întâlneam foarte multe studente care își doreau să fie Mihaela Rădulescu sau Andreea Marin. Acum am studente care trag de mine să le ajut să își facă practica la Centrul de Investigații Media, la Casa Jurnalistului sau în locuri unde se face jurnalism la calitate. Sunt tineri şi tinere care iau din facultate o serie de valori solide, o serie de principii și care se îndreaptă spre zonele cu care cred ei că rezonează mai bine.
Teo Tiță: Acum 7-8 ani mi-am făcut abonament la The Economist. Eram foarte fericit când îmi venea revista aia în poștă. Între timp, abonamentul meu la The Economist a rămas, numai că este digital. Copiii ăștia de care vorbește Emilia, în lipsa a suficiente modele locale se uită și citesc în afară. Văd New York Times, văd specia de jurnalism absolut specială făcută de Buzz Feed, citesc articolele alea foarte lungi și bine documentate din The New Yorker. Au modele. Așa ne salvăm. Când e vorba de generația care vine după noi și se pregătește să ne ia locul, se uită la noi și poate văd sau nu văd ceva. Dar văd în afară și vor și ei să facă așa și vor în limba română. Unii dintre ei se duc direct și fac așa în limba engleză. Au apărut nume românești în presa internațională. Important e ca pe zona de jurnalism serios să existe cât mai multe modele. Ăsta este și unul dintre motivele pentru care există Superscrieri. Să ajute la crearea acestor modele. Să dea exemple de bune practici. Să arate: Ăsta este un material pe care merită să-l citești și, poate, peste o jumătate de an, un an, doi ani o să scrii și tu unul în aceeași notă. Reține baza, reține structura, reține munca de acolo. Încearcă să îți dai seama cât a muncit jurnalistul și încotro s-a dus. Câte telefoane a dat și câte surse a consultat.
Raluca Ion: Apropo de modele, Emilia, ai scris pe Facebook că ai fost la un stagiu în SUA și, mergând pur și simplu pe stradă, ai vrut să îți faci un selfie în față la Washington Post. Apoi ceva s-a întâmplat.
Emilia Șercan: Experiența a fost absolut senzațională, pentru că mergeam pe stradă, era 9 și jumătate seara. Mă îndreptam pe jos spre hotel și, la un moment dat, am văzut un loc frumos luminat și am vrut să fac o poză. În momentul în care am scos telefonul, am observat scris undeva în diagonala străzii Washington Post. M-am dus în faţa sediului ca să îmi fac un selfie, dar m-am cam chinuit pentru că fațada era în reconstrucție și era plin de schele. La un moment dat, un domn care fuma o ţigară mă întreba dacă sunt jurnalist, i-am spus că da. M-a întrebat de unde, i-am spus că din România. Iar reacția lui a fost că doar jurnaliștii fac poze în față la Washington Post. Total neaşteptat pentru mine, m-a întrebat dacă nu vreau să intru. Mi s-a părut senzațională invitația, în condițiile în care, la această bursă din SUA, am vizitat multe instituţii media, iar în unele redacţii n-am putut intra efectiv. Mi s-a părut că am pășit într-un sanctuar. Pentru un jurnalist de investigație, Washington Post și seria de investigații Watergate sunt emblematice. Jurnalistul care m-a invitat se numește Curt Anderson și este National Homepage Editor, o poziţie foarte importantă. Mi-a oferit un tur privat al Washington Post, am avut acces la toate zonele, inclusiv la studioul TV de unde jurnaliștii intră în direct la toate marile televiziuni din America. Cel mai impresionant loc din redacţie este peretele pe care sunt inscripționate premiile Pulitzer câștigate de-a lungul timpului. Este un perete foarte mare, foarte lung, cu foarte multe premii menţionate, care are lăsat un spațiu alb, gol, pentru premiile viitoare.
Raluca Ion: Cum crezi că ar fi arătat presa din România cu un astfel de reper? Cum crezi că ar fi arătat cariera ta dacă ar fi avut ca model apropiat, tangibil, Washington Post?
Emilia Șercan: Acum 12 ani am avut șansa unei alte burse în SUA, o bursă Freedom House, iar atunci am fost la The Poynter Institute. Acolo am avut parte de o serie de prelegeri, ne-au fost prezentate o serie de instrumente pe care jurnaliștii americani le foloseau pentru a-și face documentările. Iar eu, la acea veme, am glumit: „Dacă eu aș fi fost în America, până la vârsta asta aveam trei Pulitzer-uri”. Mă gândeam la accesul la informație, pentru că ne-au fost prezentate instrumentele publice la care jurnaliștii au acces pentru a-și face investigațiile. Eu mă gândeam la luptele pe care le aveam în România pentru liberul acces la informații publice, lucrul care nu s-a schimbat acum faţă de atunci. Ca dovadă, acum am cinci procese cu patru instituții publice pentru lipsa accesului la informații de interes public, pentru că refuză să îmi dea diverse liste de nume de persoane care au fost în anumite poziții, care au fost plătite din bani publici, invocând faptul că numele este dată cu caracter personal.
Teodor Tiță: Eu cred că pui America prea sus, sunt multe probleme cu accesul la informații. Legea 544 de la noi este inspirată dintr-a lor și, da, suntem în România, dar legea noastră e mai bună decât a lor. Legea americană are mult mai multe restricții și mult mai greu de pus în aplicare.
Emilia Șercan: Dar în momentul în care ai cerut o informație și ai invocat The First Amendament….
Teo Tiță: Este adevărat, dar ei pot decide pe baza legii că nu e de interes public și atunci, la fel ca în România, va trebui să te judeci. Din punct de vedere al legii, noi stăm destul de bine. Unde nu stăm noi bine este la structură, la bază. Redacții care să își dorească astfel de lucruri și așa se face că Emilia Șercan ajunge să investigheze de una singură plagiate și alte trăznăi și ajunge să dea singură în judecată instituții. După care le publică pe unde poate. Noi nu ducem lipsă de informații. E adevărat că unele date sensibile necesită anchete. Dar unele dintre ele ies la suprafață, uită-te câte au ieșit, de la plagiatul lui Ponta la cazul lui Gabriel Oprea, unde au apărut informațiile gradual până ce am ajuns la o poză mare și am forțat Senatul să se facă de râs acum câteva zile. Și asta pentru că presa a insistat și a scris. Problema nu e informația, ci contextualizarea și ierarhizarea informației. De multe ori găsești informații aruncate în josul site-ului, în sfârșitul buletinului de știri. De foarte multe ori și am văzut asta în redacții, jurnalistul apelează la autocenzură și se gândește: Nu cumva îmi face rău? Deschide orice site de știri românesc și uită-te la cum a ales știrile și întreabă-te dacă te ajută la ceva. Și sunt foarte multe care sunt folosite ca semnale între diverși factori de putere. În cazul televiziunilor, oamenii ăia din CNA sunt plătiți la nivelul de secretari de stat și nu se vede nimic în urma lor. Nu se sancționează nimic, nu se reglementează nimic. E o discuție care nu există. De asemenea, altă discuție care nu există sunt posturile publice de radio și de televiziune. Ce vedem de acolo? Uitați-vă la TVR care e dispărută din peisaj, nu există ca element de jurnalism.
Raluca Ion: Teo, ești de patru ani în juriul Superscrieri, la această ediție ești chiar președinte al juriului. Cum au evoluat în timp calitatea materialelor, aveți mai multe înscrieri pe măsură ce trece timpul, aveți texte mai bune?
Teo Tiță: Nu pot să fac fac această apreciere. În schimb, ce pot să apreciez este că an de an apar nume noi. Nume noi de redacții ai căror oameni apar acolo, unde se publică materiale bune și nume noi de oameni care scriu foarte bine. Asta e ce îmi dă mie optimism. Deși suntem în situația în care suntem și ne plângem tot timpul, totuși oameni care vor să mai facă meseria asta apar și o fac. Este aproape o chestiune de mândrie. Te uiți și îți zici: Uite, măi că nu sunt singur. Nu suntem într-o situație în care dispare presa. Să fie foarte clar. Nu e sfârșitul presei.
Emilia Șercan: Să-ți spun şi eu de ce cred că e important faptul că există Superscrieri. A fost o perioadă spre sfârşitul anilor 2000, după dispariția CRP, în care nu existau niciun fel de premii care să recunoască și să răsplătească munca jurnaliștilor. Nu existau premii care să se adreseze breslei. E important să ne fie recunoscută munca, dar este şi un fel de a ne face să ne dorim să fim mai buni. E o chestiune aspirațională. Te uiți la cei care câștigă, îți dorești să fii mai bun, îți dorești să fii cel mai bun. Suntem, poate, una din breslele în care se joacă cele mai mari orgolii. Noi punem preț pe Eu sunt primul care... Un premiu e o modalitate de a se ți se recunoaște un merit pe care l-ai avut la un moment dat. Pentru că noi ne jucăm cu momentele, ne jucăm cu istoria clipei. Suntem parte din ele, contribuim la ele și cred că e o manieră și de a ne responsabiliza.
Raluca Ion: Cum faceți jurizarea la Superscrieri?
Teo Tiță: Ca să evităm pe cât putem subiectivitatea, fiecare categorie este jurizată de mai multe persoane. Asta este prima fază. Apoi intervine partea interesantă, din păcate nu știu dacă am voie să povestesc de anii trecuți. Există o întâlnire a juriului, în care personalul tehnic care se ocupă de Superscrieri ne arată tuturor ce a ieșit din jurizare. Noi nu știm decât notele pe care le-am dat noi. Și în momentul ăla începe cearta. Care uneori e dusă mai cu maxilarul strâns și cu un ton jos, dar nu întotdeauna e așa. Primele trei locuri din fiecare categorie pot suferi schimbări cu votul majorității. Chiar dacă a ieșit din notare că „X” e pe locul I, e posibil ca cineva, care n-a notat, să fi remarcat ceva. Cum s-a remarcat într-un an că un material nemaipomenit, care a impresionat pe toată lumea, avea ceva. Și anume, ziaristul pentru că era empatic și scria despre un caz social, a dat niște bani acelei persoane și deodată materialul a căzut de unde era pentru că nu e ok să îți plătești subiectul. Nu plătești un om sărac ca să-i scrii povestea. Deși nu asta a fost intenția jurnalistului, munca de documentare era mult mai mare, pur și simplu nu era ok. Era ceva ce scăpase celorlalți din juriu, a întrebat altcineva: E în regulă asta? Nici măcar nu a insistat. Și am fost cu toții de acord că nu e în regulă. Nu ai voie să fii actor în propriul reportaj. După care, în aceeași întâlnire se decide Superscrierea anului, care poate să nu fie deloc notată în categorii. Superscrierea poate fi aleasă din toate materialele, chiar dacă nu au fost votate în categorii. E un material care simbolizează sau adună mai multe atribute, care fiecare luat în parte s-ar putea să nu fie câștigător. Dar faptul că adună acele lucruri, că e relevantă pentru anul respectiv, că ziaristul respectiv a făcut un efort neauzit ca să ajungă acolo. Sau să fie o noutate, sunt genuri jurnalistice care nu prea sunt abordate în România, de exemplu jurnalismul de știință.
Raluca Ion: Te referi la articolul Luizei Vasiliu, minunat scris, care a câștigat premiul pentru Superscrierea anului.
Teo Tiță: Exact la ea mă gândeam. Așa a ieșit, pentru că pur și simplu ne-am dat seama că e un subiect atât de greu și de puțin explorat și scris atât de bine, încât a meritat să treacă peste reportaje despre oamenii străzii, peste opinie și așa mai departe. Opinia stă mai jos la această categorie, pentru că preferăm să încurajăm munca de documentare. Mai repede încurajăm dezvăluirea unui plagiat decât ce crede cineva despre un plagiat. Și acestea fiind zise, se cam termină jurizarea. Dar, îți spun, nu e fără sânge și lacrimi.
Raluca Ion: Cum ți se pare că este percepută meseria de jurnalist din afară, dinspre cititorii spre autori?
Emilia Șercan: Probabil că sunt puțin influențată de ce se întâmplă pe Facebook, unde avem bulele noastre. Probabil că suntem și noi împărțiți, așa cum vorbeam despre acea presă de calitate, presă responsabilă, presă respectată, și „cealaltă” presă. Cred că sunt oameni care apreciază munca noastră și conștientizează că presa își face treaba, atât cât poate să își facă treaba în România, în momentul de față. Eu cred că, cumva, s-au mai schimbat lucruri. Cei care știu că în anumite instituții media nu se face presă sănătoasă iau cu rezervă informațiile prezentate acolo. O parte a publicului caută informațiile venite din zona independentă, alternativă. Eu cred că a mai crescut respectul față de meseria asta, pentru că acum un an-doi de zile presa ajunsese, cred, la un minim istoric al încrederii publicului.
Teo Tiță: A fost foarte aproape de introducerea în strategia de securitate națională ca pericol. Mai e ceva, vorbeam de tehnologie. Faptul că acum se poate comenta orice articol, faptul că pe conturile noastre personale poate veni orice cititor să îți comenteze, faptul că distanța dintre public și presă s-a scurtat teribil de mult. Există interacțiune directă, ți se pot cere explicații, scurt, când ai publicat și s-ar putea ca uneori publicul să aibă dreptate are mai multe efecte. Efectul numărul 1 este că oamenii, fiind mai aproape de informație, au senzația că știu să proceseze măcar ca un ziarist. Unii, care sunt pe domeniul lor, într-adevăr știu să proceseze mai bine informația, dar au nevoie și de context. Apropierea asta te duce în mai mute zone: unii te admiră, alții te disprețuiesc, alții te înjură. Nu cred că există jurnalist care să nu fi primit măcar o amenințare voalată la un moment dat. Pe de altă parte, există un oarecare îndemn al ziaristului la umilință. Trebuie să fii foarte atent. Trebuie să mai lași din aroganță. Cu toții am intrat în presă pentru că am avut senzația că știm noi mai bine. Și pe măsură ce am avansat în carieră, ne-am dat seama că, pe măsură ce știm mai mult, știm mai puțin. Nu mai sunt atât de tânăr încât să știu totul. Un alt efect al tehnologiei este acela că crește respectul față de public pe măsură ce publicul devine mai aproape de tine. În generațiile de dinainte erau tot felul de oameni veniți din altă lume, o lume pe care noi n-am cunoscut-o pentru că noi suntem prea mici. Și am văzut de foarte multe ori dispreț, am văzut jurnaliști care se refereal la public ca la Gigel. Ei, înveți că Gigel nu e Gigel. Că Gigel e Gheorghe, are un nume de familie și poate e un domn.
Raluca Ion: Tu scrii cu cititor în minte? Cum arată?
Teo Tiță: Da, eu scriu cu cititorul în minte. Însă mai e ceva. Ne apropiem de public, dar trebuie, în același timp, să menținem distanța, pentru că sunt niște standarde în meseria asta, de care publicul nu e ținut. El poate să vrea orice de la tine, însă acele standarde asigură consecvența. Acum câțiva ani erau prieteni de-ai mei care ziceau că obiectivitatea a murit. Nu mai avem voie să fim obiectivi acum, noi suntem soldați într-o cauză. Eu cred că obiectivitatea e ca mântuirea: nu ajungi niciodată la ea, dar trebuie să încerci.
Emilia Șercan: Când am fost acum 12 ani la Poynter, am avut un lector care ne-a povestit faptul că în SUA conceptul de obiectivitate este perimat. Ei spuneau că jurnalistul nu poate să fie obiectiv, din moment ce este cetățean, plătitor de taxe și votează. Are tot timpul o latură subiectivă foarte puternică, iar în tratarea subiectelor lui s-ar putea să fie influențat de propriile decizii pe care le ia în viața reală. La vremea respectivă, în America, era la o discuție foarte puternică dusă pentru înlocuirea noţiunii de obiectivitate cu cea de echilibru. Jurnalistul trebuie să fie echilibrat.
Raluca Ion: Ce tip de articole vor să scrie studenții? Vor să facă investigații, vor să scrie reportaje, vor să scrie reportaje la persoana întâi?
Emilia Șercan: Sunt studenți care când ajung să facă teren, să fac practică în redacţii adevărate, descoperă spre ce și-ar dori să se orienteze. Sunt foarte puțini cei care vin cu niște idealuri preconfigurate. Mai degrabă, descoperă meseria în momentul în care sunt în facultate și în momentul în care interacționează direct cu breasla. Eu cred că e important să își construiască în timpul facultății modele și repere solide. Și atunci cred că o contribuţie serioasă o are partea de etică, să înțeleagă de ce trebuie să îți faci corect meseria, să respecți principii, norme, standarde ș.a.m.d.
Teo Tiță: Asta presupune internalizarea eticii. Tu poți să rămâi un ziarist onest, chiar și în momentul în care lucrezi la o instituție de presă care nu arată bine. Sigur că nu e cadrul ideal, foarte mulți jurnaliști preferă să nu vorbească despre asta, dar sunt cazuri în toate redacțiile pe care le știm toți trei, de oameni care încearcă să își facă treaba. Se feresc să facă mizerii, se duc în altă parte, își aleg alte subiecte. Știu jurnaliști care au omorât subiecte, pentru că trebuiau, în mod nemeritat, să „ucidă” pe cineva. E adevărat că pe riscul lor. E foarte important ca studenții să creadă în lucrurile astea în ei înșiși. Să nu uităm că trăim în epoca jurnalismului la persoana I, există trusturi de presă, precum e Vice, în care se scrie tot timpul așa. Jurnalismul a fost tot timpul așa, Vice doar a făcut publică chestia asta. E și despre tine, despre persoana I. Se vede structura interioară a jurnalistului inclusiv în știri, din felul în care își alege cuvintele, din numărul de predicate folosite. Acolo e vorba de mine, de tine. Și atunci mai important decât existența unor redacții pe care să le admirăm, mai important decât finanțarea în presă, este caracterul ziaristului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.