Cristian Tudor Popescu

Urmuz este pseudonimul cu care l-a botezat Arghezi pe D.D. Demetrescu-Buzău, mare autor de literatură a absurdului. Originea cuvântului urmuz, care înseamnă bilă din sticlă, este insula Ormuz, din strâmtoarea Ormuz, Iran. De acolo, pe căi de comerț Asia-Europa, veneau în Principate șiraguri de mărgele, care se vindeau bine.

„Olé-olé, olé, olé, Viktor Orban nu mai e!” – mă pregătesc să strig, ca în `89. Orban e un Ceaușescu. A împânzit mediul politic și de afaceri cu cimotiile și acoliții lui, creând o rețea de corupție la nivel de stat comparabilă cu a Ceaușeștilor. Încearcă să acopere situația economică a Ungariei, mai proastă decât a României, cu „dușmanul iestern”, UE-Ucraina. Până și un stadion a construit în comuna sa natală, aidoma lui Ceaușescu în Scornicești. Un singur lucru nu a făcut: nu a sugrumat alegerile libere; în compensație, nu va fi împușcat.

Vă simțiți bine, da? Friptura de miel, stufatul, drobul v-au mers la casa sufletului. Deși, aici, înainte de desfătarea gurii pline, e vorba de păstrarea unui statut social și ontologic: și pentru un creștin sărac, a nu avea de Paști o masă bogată, cu bucate „tradiționale”, înseamnă nu numai sărăcie, dar și că încetează să mai fie om, devine un paria. Aceeași idee ca în cazul celor două „fete” care discută despre o a treia: „Auzi, dragă, aia a ajuns să bea apă de la ghivetă!...”.

Mi se spune că Iisus Hristos s-a urcat pe cruce ca să mi se ierte mie păcatele. Dar eu nu i-aș cere niciodată așa ceva. Păcatele, greșalele mele, vreau să le ispășesc până la capăt eu însumi, nu să-mi fie iertate, nici de Dumnezeu, nici de Papa, nici de Preafericitul Dani, nici de vreun preot. Pentru că am credința că așa e drept. Iar să înviez, mi se pare un păcat...

Mircea Lucescu poate fi considerat cel mai mare antrenor român, dar, vorbind strict de cifre și performanțe, unii spun că nu se ridică la nivelul marilor antrenori ai lumii. Într-adevăr, și pe mine m-a surprins anvergura imaginii europene a lui Lucescu la moartea sa.

Președintele Dan și-a început discursul de astă-seară, în fața presei, cu o logicăreală tâmpă, însoțită de hlizeala pe care o credeam dispărută: cică Giovanni Falcone, dacă ar veni să candideze la șefia unui Parchet de la noi, ar trebui să-și depună dosarul la ministrul Justiției (a zis cineva că nu?) și „Giovanni Falcone nu e pesedist”. Dar cine a zis că este? Ce caută în propoziție Falcone? Problema e că ministrul Justiției este pesedist, plagiator, executant întocmai și la timp al poruncilor Partidului!

Kelemen Hunor și alți fruntași UDMR și-au exprimat de multe ori poziția față de partidul naționalist agresiv – antieuropean – pro Putin, AUR, pe care-l consideră un pericol pentru România și UDMR. Chiar l-au determinat pe premierul Ungariei să nu susțină AUR, cum începuse.

Trump îmi amintește iarăși de Idi Amin Dadá. Împăratul Ugandei își punea killerii să sugrume câte-o amantă de care se plictisise, găsită apoi spânzurată prin vreun parc sau vreo toaletă publică, având un bilet asupra ei pe care se putea citi invariabil: „Nu învinuiți pe nimeni, m-am sinucis de dorul lui Idi”.

O studentă iese de la examenul cu profesorul Grigore C. Moisil: „Ce-ai făcut?”, „M-a picat, dă-l în mă-sa!”.

„… Pînă în ziua de azi mă tot gândesc că am cucerit-o pe Lena nu prin calitățile mele, ci datorită faptului că, atunci cînd toate celulele au fost montate pe panouri și marginile cubului microelectronic deveniseră o împletitură de sîrmulițe de diferite culori, la întrebarea ei dezorientată: