Cristian Tudor Popescu

Nu voi menționa rezolvitori ai ultimelor probleme, deoarece sunt mulți și buni. Este, probabil, cea mai bogată sesiune cu întrebări-răspunsuri de până acum. Mare bucurie și uimire: au depistat fragmentul din Solarisul lui Stanislaw Lem, o carte veche, atât de dragă mie din fragedă pruncie. Pentru mine, semnificația excerptului este efortul rațiunii umane de a rezolva o problemă insolvabilă de milenii: Se poate elabora un test prin care să decidem dacă realitatea există independent sau doar în mintea noastră?

Președintele Dan declară că are încredere în ce debitează Grindeanu, cum că nu va guverna cu AUR, deoarece „Președintele PSD e un om serios, care are zeci de mii de oameni în spate”. Din nou o zicere prezidențială care crapă obrazul.

Nu-mi aduceam aminte care era semnalul de apel al stației automate, a sateloidului, dar l-am găsit în tabelul ce atârna deasupra pupitrului principal. Am lansat apelul în alfabetul Morse și, după opt secunde, mi-a venit răspunsul. Sateloidul, sau mai curînd creierul său electronic, a răspuns printr-un semnal repetat ritmic.

Bolojan, Ciucu, Fritz, precum și analiști economici și politici serioși îi tot spun lui Grindeanu că, în cazul ruperii actualei coaliții, urmarea nu poate fi decât și mai rea, chiar catastrofală, pentru români și România. Dânșii n-au priceput un lucru: pe actualul staroste PSD îl doare tot în organul genital, ca și pe predecesorul său, de răul României. El nu are nevoie de un sector privat bine dezvoltat, de oameni care să se susțină prin muncă cinstită și să-și plătească dările, de fonduri UE greu de dijmuit, ci de atârnători de stat – adică de mărinimia otrăvită și coruptă a PSD.

Greu de privit modul „șobolănoș”, din colț în colț, în care N. Dan se ferește să răspundă la întrebarea insistentă a protestatarului Ceaușescu: „Îl susțineți pe Ilie Bolojan?”.

Acompaniați de PSD, AUR și canalizarea României, adică CîNîNî, Marș tv, Cloaca cu puii de aur, oamenii strigă că nu se mai ajung cu banii de mâncare. Ar fi bună, însă, o cercetare jurnalistică postpascală prin tomberoane și unitățile de sortare a gunoiului.

Urmuz este pseudonimul cu care l-a botezat Arghezi pe D.D. Demetrescu-Buzău, mare autor de literatură a absurdului. Originea cuvântului urmuz, care înseamnă bilă din sticlă, este insula Ormuz, din strâmtoarea Ormuz, Iran. De acolo, pe căi de comerț Asia-Europa, veneau în Principate șiraguri de mărgele, care se vindeau bine.

„Olé-olé, olé, olé, Viktor Orban nu mai e!” – mă pregătesc să strig, ca în `89. Orban e un Ceaușescu. A împânzit mediul politic și de afaceri cu cimotiile și acoliții lui, creând o rețea de corupție la nivel de stat comparabilă cu a Ceaușeștilor. Încearcă să acopere situația economică a Ungariei, mai proastă decât a României, cu „dușmanul iestern”, UE-Ucraina. Până și un stadion a construit în comuna sa natală, aidoma lui Ceaușescu în Scornicești. Un singur lucru nu a făcut: nu a sugrumat alegerile libere; în compensație, nu va fi împușcat.

Vă simțiți bine, da? Friptura de miel, stufatul, drobul v-au mers la casa sufletului. Deși, aici, înainte de desfătarea gurii pline, e vorba de păstrarea unui statut social și ontologic: și pentru un creștin sărac, a nu avea de Paști o masă bogată, cu bucate „tradiționale”, înseamnă nu numai sărăcie, dar și că încetează să mai fie om, devine un paria. Aceeași idee ca în cazul celor două „fete” care discută despre o a treia: „Auzi, dragă, aia a ajuns să bea apă de la ghivetă!...”.

Mi se spune că Iisus Hristos s-a urcat pe cruce ca să mi se ierte mie păcatele. Dar eu nu i-aș cere niciodată așa ceva. Păcatele, greșalele mele, vreau să le ispășesc până la capăt eu însumi, nu să-mi fie iertate, nici de Dumnezeu, nici de Papa, nici de Preafericitul Dani, nici de vreun preot. Pentru că am credința că așa e drept. Iar să înviez, mi se pare un păcat...