Poate Theodor Paleologu a surprins un adevăr al vremurilor în care trăim: „Era supărăcioșilor”. Mulți dintre noi ne supărăm din orice, iremediabil. În cercuri de prieteni, uneori și în familie, adeseori la locul de muncă, întâlnim oameni cărora nu li s-a făcut (mai) nimic, dar care se disprețuiesc sau se detestă reciproc. Poate fi o consecință a stresului cotidian, a depresiilor și bolilor de nervi în care ne aruncă un set de alegeri greșite, dar și cumulul de factori actuali. Însă poate fi și un semn de mărginire (nu intelectuală, din moment ce adesea apare printre intelectuali!), o mărginire sufletească a celui care refuză să privească realmente în jur, în afara propriei persoane. Și care refuză să ierte.

„Naționalitatea”, dacă acest cuvînt vrea să aibă un merit și o valoare, nu poate fi un pretext sub care să se ascundă lenea și barbaria, și ținta noastră în viitor nu este de a ne păstra numai limba și sîngele și teritoriul brut, fără altă aspirație mai nobilă.