Foto: Muzeul Literaturii Române
Titu Maiorescu. Pare un nume sinonim cu mari virtuți: hotărâre, hărnicie, bărbăție, stăpânire de sine, olimpiană indiferență, încăpățânare. Cultura noastră numără câteva figuri la care aceste (fericite) trăsături se găsesc cu asupra de măsură: Nicolae Iorga (care parcă nici nu a fost un om, ci o instituție, o uzină de scris și gândit), Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mircea Eliade, George Călinescu, Liviu Rebreanu, Nicolae Manolescu ș.a. Acesta din urmă, de altfel, îl admira pe Maiorescu, a scris o teză de doctorat despre el și îl recomanda tinerilor, ca parcurs motivațional, de voință. Într-adevăr, jurnalul maiorescian arată acest parcurs și este o lectură tonică, menită să scuture lenea, codeala, amânarea. Pentru că, deși nu duce deloc lipsă de patetism (este și o carte ce arată tulburările de tot felul ale unui tânăr), arată cum aceste slăbiciuni pot fi depășite, sublimate grație voinței, setei de a reuși, curiozității orientate spre cultură.
Mutat cu familia în Austria, micul Titu se va regăsi la prestigioasa Academie Tereziană neștiind o boabă de germană. Devine ținta batjocurii colegilor. Treptat, începe să învețe nemțește. Mai întâi, înțelege mai bine decât vorbește. Este atent la lecții și, chemat în fața clasei de profesorul de biologie, nu poate lega două vorbe, dar desenează la tablă cu acuratețe (cu părțile componente) insecta despre care avusese de învățat. Profesorul este uimit. Micul Maiorescu își începuse ofensiva, după cum scrisese și în jurnal „am să le arăt eu măgarilor de vienezi ce înseamnă un român”. Și le-a arătat, absolvind liceul ca șef de promoție.
Absolvent de Drept, Litere și Filosofie (studiate în Germania și Franța), cu o teză de doctorat „magna cum laude”, Maiorescu se întoarce în țară și are o carieră fulminantă: profesor universitar la 22 de ani, rector la 23, deputat la 30 și ministru la 34 de ani. În vremea asta, a mai fost: membru al Junimii, gazetar, critic literar, director la școala normală „Vasile Lupu” din Iași, avocat.
Desigur, viața sa nu a fost doar lapte și miere. Dar felul în care s-a poziționat față de necazurile și scandalurile (politice) poate fi și el de interes pentru cititorii de azi. De reținut, de pildă, scandalul de la școala normală, unde a fost acuzat de imoralitate de către un grup de intriganți, dar achitat definitiv de justiție. Și după trimiterea lui Eminescu în străinătate, ca bursier al statului român, Maiorescu (pe atunci ministru al învățământului) a avut parte de acuzații. Deoarece Eminescu s-a întors fără vreo diplomă de studii, opinia publică a fost asmuțită pentru a reproșa cheltuirea în van a banilor de la buget.
Nu au fost singurele scandaluri și dovezi de nerecunoștință pe care a trebuit să le îndure Maiorescu. Acolo unde altul ar fi devenit mai precaut și poate mai mizantrop, el însă continua, neobosit, să activeze ca profesor universitar, politician, om de cultură. Obișnuia să atragă atenția la cinci vorbe: „Grozav lucru relațiile dintre oameni”. Ele sunt amintite de prietenul junimist Simion Mehedinți: „De cele cinci degete ale mâinii te lovești în orice clipă a zilei și a zilelor, cinci degete și cinci vorbe: grozav lucru relațiile dintre oameni”. Într-adevăr, grozav lucru, dar el continua să-și țină casa larg deschisă pentru ședințe ale Junimii sau, mai apoi, pentru întâlniri cu studenții săi, prieteni scriitori, rude. Din biografia lui, acest amănunt este impresionant. Cum este posibil să fii calomniat, acuzat, ironizat pe la colțuri (chiar și prietenii junimiști îi mai înfierau morga academică), dar să nu obosești, să nu îți pierzi încrederea în oameni? Să nu devii ursuz sau excesiv de suspicios și de susceptibil?
Poate Theodor Paleologu a surprins un adevăr al vremurilor în care trăim: „Era supărăcioșilor”. Mulți dintre noi ne supărăm din orice, iremediabil. În cercuri de prieteni, uneori și în familie, adeseori la locul de muncă, întâlnim oameni cărora nu li s-a făcut (mai) nimic, dar care se disprețuiesc sau se detestă reciproc. Poate fi o consecință a stresului cotidian, a depresiilor și bolilor de nervi în care ne aruncă un set de alegeri greșite, dar și cumulul de factori actuali. Însă poate fi și un semn de mărginire (nu intelectuală, din moment ce adesea apare printre intelectuali!), o mărginire sufletească a celui care refuză să privească realmente în jur, în afara propriei persoane. Și care refuză să ierte.
Revenind la Maiorescu, putem spune că un alt nefericit episod al biografiei sale l-a constituit primul mariaj. Citind din jurnal, înțelegem că această căsătorie s-a făcut exaltat și oarecum imprudent, dintr-un idealism bovaric. Vanitatea a jucat și ea un rol. Maiorescu și-a cunoscut tânăra soție, Clara, (mai mare decât el cu un an) în contextul în care el îi medita pe copiii familiei Kremnitz la franceză. Așadar, cea care i-a devenit soție i-a fost mai întâi elevă. Înfierbântat de reverii și dorințe fizice proprii vârstei, el confundă toate acestea cu dragostea adevărată. O groapă joacă și ea un rol important, după cum a afirmat-o el însuși, cu umor. Lovindu-se la gleznă într-o groapă de pe stradă, Maiorescu este oprit în casa lui Kremnitz, pentru îngrijire, vreme de trei săptămâni. Clara îl vizitează frecvent pe tânărul convalescent și cei doi se îndrăgostesc. Niciunul nu observă că între ei nu există o compatibilitate reală. Se logodesc, se căsătoresc doi ani mai târziu și se mută în România. Și treptat Maiorescu începe să umple paginile jurnalului cu note de năduf și frustrare, legate de căsnicia sa. Vanitatea nu îl ajută nici ea. Aceeași vanitate care îl împinsese la căsătorie, ca să apară ca un om de cuvânt în fața familiei Clarei.
Despre vocația de maestru, dar și de amfitrion la tot felul de reuniuni și mese, ne vorbește și un nepot, Radu Rosetti. Invit cititorul care parcurge aceste rânduri să își răspundă la întrebarea când a dat prietenilor ultima masă, ultimul ceai sau chiar ultimul grătar cu pastramă și mici. Poate părea trivial, dar o masă împărțită cu prietenii poate fi văzută ca o rezistență la alienarea din jur, la depersonalizarea și robotizarea noastră. Iar uneori, chiar o rezistență prin cultură. Să-l cităm pe Rosetti:
„Am zis reuniune familială, fiindcă ceea ce nu s-a relevat de biografii lui, Maiorescu era și foarte familial. Îi plăcea căldura căminului, și era pentru el o adevărată sărbătoare când aduna din când în jurul unei mese ospitalier împodobită cu flori printre tacâmuri și mici becuri electrice de diferite culori, pe cumnatele lui, însoțite de soții respectivi, perechile Jack Negrutzi, Alexandru Bengescu, general Budișteanu, Panait Săvescu și Mitică Rosetti. Ce de voie bună și ce de vorbe de spirit, mai ales din partea femeiască. Erau cumnatele acestea, surorile lui taică-meu, una mai frumoasă și mai deșteaptă decât alta.”
Maiorescu rămâne un mare nume în cultura noastră. Un om cu lumini și unele umbre, un om determinat și intrepid. Prieten al junimiștilor, pe unii îi agasa prin morga sa (a se vedea figura severă, cu ochi pătrunzători și barbișon ordonat). Creangă își numise una din numeroasele pisici (vreo nouă) chiar Titu, probabil și ca să poată arunca după ea cu vorbe. Pe Eminescu, a încercat să îl sprijine, l-a publicat (a îngrijit unicul volum antum din 1883, la editura Socec), l-a trimis ca bursier în străinătate, l-a ajutat bănește. Despre acest mare critic literar de direcție, putem citi pe îndelete (și deci cu mai mult câștig decât dintr-un scurt articol) cartea lui Manolescu („Contradicția lui Maiorescu”), frumoasa carte a Victoriei Dimitriu – „Povești cu cenacluri vechi din București”, sau propriile sale cărți de critică și confesiuni.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.