Dacă e marți, e Belgia. Dacă e miercuri, e România?

Suntem prea mici noi să ne atace cineva. Am auzit de nenumărate ori argumentul insignifianței noastre folosit în discuțiile despre starea lumii. Cumva, trăim cu sentimentul naiv că fenomele globale nu ne ating, că pericolele lumii ăsteia nu sunt ale noastre, că la scara Planetei noi putem să ne pitim la nesfârșit nebăgați în seamă nici de fericirile, dar nici de nefericirile celorlalți pământeni. N-a auzit lumea de noi și, într-un fel, asta e bine, pentru că asta ne oferă un scut protector în fața relelor vieții.

Când s-a pornit criza mondială, conducătorii țării hăhăiau: n-o să ne afecteze criza economică chiar pe noi, o țară fără economie, fără bursă și fără aspirații înalte. Pitiți în bordeiele noastre de câmpie, gândeau că e suficient să bagi capul în pământ ca să treacă valul peste tine. Iar criza ne-a lovit de ne-a ieșit pe nas: salarii tăiate, joburi pierdute, falimente, case luate de bănci.

Trăim de la o vreme în plină criză teroristă și gândirea că problema e „la ei, acolo” încă ne asigură alibiuri propriilor neputințe. Suntem mici, ce să facem noi împotriva Statului Islamic? Și în definitiv, ce să aibă arăbeții ăștia cu noi, țară pașnică, ospitalieră, care n-am dus războaie de cotropire?!... Să fie la ei acolo, mamă!...

Să băgăm capul în pământ, să adoptăm o „neutralitate” păguboasă acum, când inima Europei este amenințată, înseamnă să ne sabotăm inconștient viitorul. Pentru că, deși niciun atentat terorist nu a avut loc pe teritoriul României, suflul exploziilor de la Paris și de la Bruxelles s-ar putea să ne afecteze mai rău decât a făcut-o în Franța și Belgia.

S-ar putea să descoperim că fortăreața Europa se va baricada înlăuntrul vechiului Schengen, iar noi, țară de graniță, am putea rămâne dincolo de porți. Una dintre cele mai plăcute libertăți pe care integrarea europeană ni le-a adus nouă, românilor, a fost libertatea de a călători. Dintre multele libertăți pe care terorismul ni le amenință este și aceea de a călători liber, de a studia liber, de a face parte efectiv din spațiul comunitar și din lumea liberă la care am vizat decenii întregi.

Lumea se va deplasa mult mai greu, va fi mult mai suspicioasă, iar societatea va deveni mult mai militarizată. Se vorbește deja de măsuri suplimentare de securitate în aeroporturi, unde nu vei mai putea intra „la liber”, ca acum. Sondajele făcute în statele occidentale arată că, după astfel de atentate teroriste, oamenii sunt mult mai dispuși să accepte să le fie restrânse drepturi și libertăți care pe timp de pace le consideră inatacabile. Iar într-o țară precum România, în care securismul nu a murit niciodată, ci doar s-a rebranduit, cedarea unor drepturi și libertăți este o perspectivă care ne dă frisoane. Ca toți europenii, și noi poate ne vom ceda drepturile și libertățile, dar, spre deosebire de ei, noi nu vom ști niciodată cui le vom ceda și pare să nici nu ne intereseze prea mult. Ideea că cineva acolo sus, un Big Brother, are grijă de noi, ne liniștește.

Tentația abuzului și a controlului excesiv apare însă și la case mai mari, în democrații vechi și consolidate, precum cea americană, vă dați seama ce se întâmplă într-o democrație fragilă ca a noastră. La noi, propovăduitorii supravegherii în masă nici nu trebuie să facă prea multă muncă de lămurire. Speriați cu alerta teroristă, nu mă îndoiesc că mulți cetățeni vor face cerere scrisă să li se asculte telefoanele.

Prin urmare, mai multe servicii, mai puțină libertate – vedeți de ce aceasta nu este o problemă „a lor”, ci în curând va deveni a noastră, dacă nu a devenit deja.

Și mai e ceva: la ritmul în care românii își părăsesc propria țară și se stabilesc în toate colțurile continentului, pentru mulți, Europa este mai acasă decât Lehliu Gară. Maalbeek este o haltă pe harta românilor, acești mari exploratori ai timpurilor moderne. Deloc întâmplător, prima întrebare pe care jurnaliștii români și autoritățile de la București o pun de fiecare dată când se întâmplă un accident undeva prin Europa este: „Sunt români?” Așadar, atentatele teroriste ne ating mai adânc decât ne putem închipui, pentru că am ajuns să fim peste tot acasă. Pot să-mi imaginez groaza pe care au trăit-o azi mii de familii care au pe cineva care trăiește, lucrează, studiază la Bruxelles. Căci Bruxelles nu este un oraș din Belgia, ci locul în care mulți dintre noi l-am bătut la pas și pe care mulți compatrioți de-ai noștri îl socotesc acasă. Și dacă cetățenii României sunt atacați, România însăși e atacată.

Dacă e marți, e Belgia. Se face miercuri, iar România se trezește în plin război al lumilor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp