Nu demult, într-un grup restrâns ce glisase pe nesimțite într-o cheie mai puțin oficioasă, un mare director, dintr-aceia cu asistente personale, anticamere și parapon se olicăia de ți se rupea sufletul: „Am adus în trei ani 50 de milioane de euro în compania asta și eu cu ce mă aleg? Ăștia mă exploatează ca pe un prost. Ăsta e bonus?! E bătaie de joc. Mai bine fac bani pentru mine...”
Soarta, generoasă cu domnul, inclusiv în ironie, i-a împlinit voia dându-i acestui titan posibilitatea să se manifeste plenar și plenipotențiar. Nu numai că nu a reușit să câștige nici măcar cât să plătească plinul bolidului grevat de leasing-uri grele, dar aud că umblă din ușă în ușă pe la head-hunters cerând imperios să i se găsească un post pe măsura competenței și statusului dumnealui.
Am văzut destule cazuri ca ale numitului nenumit, dar lesne recognoscibil la toate nivelurile de management, oameni care au tendința bizară de a-și aroga întregul merit pentru reușitele relative ale firmelor sau departamentelor pe care fortuit le conduc.
Neputându-se așeza în marea frescă a lumii mici în care se osârduiesc, cred sincer și fără umbră de îndoială că sunt izvorul cu lapte și miere al bunăstării tuturor celor din jur: al subalternilor ingrați și leneși, al șefilor incompetenți și hapsâni, al clienților proști, al furnizorilor tâmpiți și al familiei care nu înțelege sacrificiul lor enorm.
Supralicitarea calităților noastre este, deja se știe, o constantă umană a iraționalității cu aer de rezonabilitate. Este celebru experimentul social în care sute de studenți sunt întrebați dacă se consideră șoferi peste media celorlalți, și surpriză, nimeni nu se consideră printre codași, deși cu siguranță într-un grup suficient de mare cât să nu fie afectat de legea numerelor mici, pe cale de necesitate, un număr semnificativ sunt mai slabi decât media; și nu numai la șofat. Câți dintre noi nu se consideră buni și foarte buni colegi, părinți, profesioniști, prieteni?
Este și ceva fundamental folositor în vanitatea noastră temperată fiindcă altfel nu am mai avea chef să ne trezim dimineața și să mergem în rostul nostru, e o funcție de imunologie metaforică a psihicului nostru ce ne apără de scorbutul insidios al depresiei.
Să ne întoarcem, totuși, la directorul care în cecitatea sa nu vede dincolo de storurile aroganței și se crede veșnic nedreptățit și exploatat. Lansat în afaceri cu aplomb și flamuri, pierde repede aderența și se izbește de murii realității. Descoperă că înainte să-și plătească singur salariul de care avea grijă înainte un întreg departament de resurse umane, trebuie să plătească el primul fiscul, furnizorii, curentul, chiria, gunoierii. Pe 25 ale lunii când vine Ziua Socotinții la TVA, înjură birjărește și bleastemă universul nedrept în care s-a născut el, un vizionar obligat să-și frece diamantul în cocina administrării firmelor în România.
El, cel bun, cel drept și cel viteaz care nu putea să suporte nicio greșeală a colegilor din corporație fiindcă, se știe, pe el îl sună clienții și-i bat obrazul, nevoindu-se să salveze onoarea celorlalți, trântește și bușește acum suduind clienții care n-au niciun pic de răbdare, sunt nesimțiți și nu apreciază efortul, chiar dacă mai greșește, fiindcă la început așa se întâmplă, mai greșește omul.
Tragi-comedia poate să urmeze oricâte episoade poate răbda un îmbălsămat cu Schadenfreude.
Înainte vreme știu de la părinți și bunici că era un bun obicei să te mândrești cu firma pentru care lucrai de cele mai multe ori o viață întreagă fiindu-i cumva recunoscător că-ți pune o pâine albă pe masă și te face om între oameni. Mai nou, părem a crede cu toții că lucrul la orice companie este un fel de compromis dubios pe care suntem forțați să-l facem ca să punem o pâine neagră pe masă (aia albă e rea, din făină rafinată) și compromisul acesta ne face neoameni.
Neputându-se așeza în marea frescă a lumii mici în care se osârduiesc, cred sincer și fără umbră de îndoială că sunt izvorul cu lapte și miere al bunăstării tuturor celor din jur: al subalternilor ingrați și leneși, al șefilor incompetenți și hapsâni, al clienților proști, al furnizorilor tâmpiți și al familiei care nu înțelege sacrificiul lor enorm.
Din ideea pervazivă că suntem mai buni decât merită compania în care lucrăm, survine și marasmul corporatistului care visează cu ochii deschiși să devină „propriul său stăpân ca să nu mai muncească pentru alții ca prostul”, sau care, în varianta spirituală, vrea să-și „realizeze” potențialul uman meditând pe plajele din Bali sau „dându-se” cu kite-ul în Boracay.
Mulți încearcă, toți se prăjesc cu uleiul fetid al realității de care mediul organizat și stabil al corporației i-a ferit. Fie, nu chiar toți. Mai sunt câte unii, rara avis in terram, pe care îi vedem prin publicațiile financiare sub titluri reconfortante de tipul: „Face 20.,000 de euro pe an din vândut scovergi covrigoase după ce a plecat din banca/compania/plantația care l-a exploatat 10 ani”.
Dar până și aceștia, în virtutea mai vechilor mele apucături gazetărești, cred că mint de îngheță iadul neadormit. Factorul de gogoneală a minciunii de PR nu e niciodată mai mic de doi până la de zece ori mai mult, asta și fiindcă jurnaliștii noștri din presa respectabilă de profil arareori au curajul sau cheful să le facă un marcaj mai strâns la logică și bunul simț antreprenorilor schmency-trancy.
Ce contează adevărul trist și mic, când putem să le vindem cocârjaților de ședințe-maraton de prin clădirile de sticlă iluzia că pe dinafară e o lume de cleștar și chihlimbar. Asta vor, asta le dăm!
Nu în toate fiarele naturii născute și crescute la zoo șade nervul libertății radicale. Starul din Free Willy, orca Keiko, a fost eliberată la presiunea universului de binevoitori iubitori de natură după ce s-au impregnat de umanismul la conservă predigerat la Hollywood. Keiko a murit de pneumonie intr-un golf din Norvegia neputându-se adapta vieții libere.
Dacă n-ați citit Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu când erați mici, poate ar fi bine să nu citiți cartea tocmai acum, când sunt multe alte moduri mai plăcute și mai instructive de a vă ucide timpul, dar metafora e de reținut. Fram, crescut de dresori suferă de depresie la circul Struțki și tânjește după Polul Nord. Retrimis acasă, Fram suferă de frig, singurătate și plictis alinat numai de execuția trucurilor învățate la circ cu care sperie urșii rivali și se încălzește. Nefericitul salvează doi inuiți de la moarte și-i urmează bleg, ca un câine până la cartierul rezidențial de igloo-uri pitorești. Tot ce-și dorește depresivul Fram e să meargă înapoi la Struțki.
Eu sunt convins că directorul nerecunoscător și autocentrat își va găsi un alt circ Struțki, unde, după o vreme în care va răsufla ușurat de izbăvirea corporației, va începe să cadă în mai vechea patimă a iubirii de sine și-și va scuipa bojocii emaciați de oftica inadecvării perpetue până ce-l va mânca pensia cu fulgi cu tot.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Te-ai luptat greu, domnule contributor, ca sa spui ceva pe intelesul nostru, intr-un abuz de metafore si alte figuri de stil care nu se potrivesc informatiei expuse. M-ai obosit cu acest articol.
Succes!
Totuşi, consider că problema care trebuie învederată mai cu seamă este aceea că, în câmpul muncii, societatea noastră are de ales între două mari opţiuni care se cam exclud: bani şi timp. Cu alte cuvinte, pick one. Nu este firesc ca viaţa să se rezume la alegeri brutale de acest gen.
Nu sunt om de corporaţie, dar am văzut cum se lucrează şi pot spune că omul inteligent va tinde să aleagă mai degrabă timpul pe care îl poate avea la dispoziţie în detrimentul banilor.
E destul de greu să fii, pe măsura ce timpul trece necruţător, recunoscător şefului tău care îţi spune ar trebui să fii mulţumit de ceea ce ai acolo, căci nu poţi să ştii cum e prin alte părţi. E un cinism greu de digerat. E greu să accepţi un leadership prin cultivarea fricii. Astfel de alegeri pe care un angajat le face, constrâns de împrejurări, justifică, în umila mea opinie, compromisul dubios care îl transformă în timp în neom.
Să aveţi o seară minunată!
Corporatiile cele rele sunt de vina pt orice. Cu toate astea nimeni nu explica de ce tarile in care sunt foarte putine corporatii sau deloc sunt foarte sarace. Poate cineva sa-mi de exemplu de o tara bogata, care nu accepta corporatii? Nu cred. Din contra, cu cat atrage mai multe corporatii cu atat e mai bogata, dintr-un motiv simplu: corporatiile astea creaza locuri de munca. Cu cat ai mai multe cu atat ai mai multe locuri de munca. Stiti ce face diferenta intre Cluj sau Bucuresti pe deoparte, si Vaslui sau Giurgiu pe de alta parte? Exact numarul de corporatii atrase de fiecare oras in parte.
In Bucuresti nu mai exista nici o fabrica de peste 1000 de angajati (nu ca astea nu ar face parte tot din corporatii), dar se compenseaza prin zecile de corporatii de prin cladirile de birouri. Si totusi unii le vor plecate. Sa ajunga si Bucurestiul un fel de Vaslui, sau de ce?
Mai degraba as zice ca e exact pe dos. Ar trebui sa le atragem si in orasele alea in care avem somaj major. Cum o sa se dezvolte Vasluiul daca autostrada nu va avea in urmatorii 30 de ani? N-ar fi o idee buna sa se construiasca niste cladiri de birouri acolo, care sa fie data cu chirie zero celor care vor sa creeze locuri de munca si acolo (cu conditia sa nu fi concediat in ultimii 2 ani oameni din alta locatie, ca sa nu relocam locuri de munca din tara, sa le atragem din afara).
O firma cheltuie 100 euro lunar cu chiria pe spatiu pt un singur angajat (cam 10 mp de angajat, 10 euro mp chiria). Cu o economie de 100 de euro per angajat, poate macar niste call-center-uri tot se deschid si in orasele in care avem somaj ridicat.
In rest, de acord, din nou un articol foarte bun. Spuneti ca e ceva fundamental folositor in vanitatea noastra temperata. E o idée pe care am intalnit-o in mai multe situatii. Daca ar fi sa incerc o formulare pentru cazul general, cu cat pozitia este mai stresanta sau riscanta, cu atat vanitatea se pare ca te ajuta mai mult sa rezisti stresului si sa functionezi mai bine in acea pozitie. Am auzit lucrul asta spus in situatii diferite despre traderi, agenti secreti, sportivi de top, chiar si sahisti de top, politicieni si bineinteles manageri de top.
Nu numai vanitatea este necesara, cat si o anumita doza (sanatoasa, sa-i zicem) de prostie. Pana la urma intr-o corporatie suntem toti niste rotite intr-o mare masinarie, inclusiv managerii mai mari sau mai mici. Pentru bunul mers al sistemului important este cat de bine functionam fiecare in rolul nostrum de rotita. Daca pe unii ii motiveaza iluzia ca ei sunt centrul, buricul, si dumnezeul sistemului, e foarte bine (in masura in care nu distrug atmosfera si afecteaza astfel performanta altor rotite). Exista si o teorie serioasa pe tema asta. Termenul cheie este “functional stupidity” – vedeti aici https://next.ft.com/content/2cefbab2-5b23-11e2-8d06-00144feab49a
Ma tem ca e valabil si in viata de zi cu zi, nu doar la munca. Evolutia se pare ca ne-a pornit la drum cu convingerea ca suntem fiecare speciali, ca avem o relatie personala cu divinitatea, poate pentru a functiona corespunzator in calitate de vehicule pentru codul genetic. De asta ce ziceti? Aaa?:D
Eu am rezolvat accesul la trimiterea ta cu cut and paste. Nu pot spune decât că eu însumi mă consider un idiot la bază cu intermitente episioade de genialitate; singurul lucru asupra căruia nu sunt încă edificat este dacă în timp ce proclam asta mă aflu în prima sau în a doua stare paniană...
Si mie mi-ar placea sa-ti citesc un articol aici.