În ultimele săptămâni au circulat în spațiul virtual două știri aparent fără legătură. La Calafat au protestat muncitoarele de la fabrica de confecții despre care a scris un material excepțional jurnalista Laura Ștefănuț. A doua a fost susținerea entuziastă, online și offline, a polițistului Godină, cel care a dezvăluit, cu umor și sinceritate brutală, comédia vieții de polițist, fiind persecutat din acest motiv de către un superior îngrămădit. Avem, așadar, niște muncitoare care ies în stradă să protesteze împotriva textului care a spus adevărul despre sclavia lor, și un polițist care nu se lasă redus la tăcere, și spune adevărul în pofida persecuțiilor.
Poate că nu aș fi scris despre cele două atitudini foarte diferite, dacă nu aș fi văzut încă o ilustrare a fricii. Recent am predat un curs de jurnalism digital, și am avut între cursanți câțiva studenți de la facultățile de jurnalism. Captivați de noutatea informației pe care le-o serveam, mi-au spus că ei, în trei ani de facultate, află doar chestii vagi despre digital, că au o bibliografie atât de veche de râd și curcile, că tot anul e traversat de o blazare intelectuală fără margini, că „noi ne facem că citim cursurile și profii mimează și ei că ne dau note“, și toată lumea speră să se termine odată simularea asta generală. Că sistemul e greșit, nu le oferă nimic util după facultate și sunt dezorientați profesional.
Nu e doar teribilism studențesc. Am avut destule întâlniri cu studenții viitori jurnaliști și știu că așa e. Majoritatea vor să facă televiziune, nu știu nimic despre presă ca business, cum susții financiar un ziar, un site, o revistă, sunt exploatați în stagiile de practică din redacții fără să deprindă mare lucru și ies din facultate nepregătiți pentru ce-i așteaptă.
I-am întrebat pe cei de la cursul meu de ce nu fac ceva, de ce nu protestează, de ce nu-și strigă frustrarea. Pentru că asta ar însemna restanțe, persecuție adică. Probleme la licență. Vor să termine și gata, or să vadă ei ce fac… Mi se pare mult mai trist în acest caz, pentru că sunt tineri sub 25 de ani, la o facultate al cărei crez, în teorie, este adevărul. Poate sună idealist, dar îmi place să cred că te duci să te faci jurnalist pentru că vrei să afli adevărul și să-l spui, să dai în vileag mișmașurile. Te faci jurnalist pentru că îți place adrenalina, nu comoditatea. Te faci jurnalist pentru că nu ești prea submisiv de felul tău, te trage ața să scuturi barca, să deranjezi politicieni corupți și să guști victoria aceea unică de a fi scos la iveală un cancer social (ca să înțelegeți ce spun, să vedeți minunatul film „Spotlight“, despre jurnaliștii care dau în vileag cazurile de pedofilie din sânul parohiilor din Boston – senzația că ai făcut un mare bine lumii în care trăiești spunând adevărul e amețitoare). Te faci jurnalist pentru că ai curaj, pentru că nu ți-e frică.
Tot în lunile din urmă am vorbit cu două amice, mame de școlari, femei luminate, care povesteau, siderate, despre stilul imperativ al câte unei diriginte cu pretenții financiare arbitrare, și de faptul că părinții celorlalți copii, deși încălecați în felul acesta cu obrăznicie, nu protestau, ci stăteau cuminți ca nu cumva odraslele să fie persecutate la note… Una povestea despre profa de mate care forța părinții să-și dea copiii la meditații la ea, că altfel notele lor scad. Cred că fiecare din dumneavoastră se poate gândi măcar la o situație în care frica îi face pe oameni să fie supuși atunci când ar fi cazul să protesteze și să răstoarne barca. De ce?
Frica de a fi singur te face să fii submisiv
Submisiunea aceasta nu e musai ceva românesc, nu vine din comunism (deși se vede ușor cum comunismul a întărit acest comportament), e un dat omenesc. Omul e mai fragil decât grupul și dacă e în răspăr cu grupul, îl costă. E mereu mai comod să te supui grupului majoritar. Dar complianța la grup te face să taci mâlc dacă grupul se supune în continuare unui angajator abuziv (fabrica din Calafat, școlile de stat și părinții submisivi, studenții la Jurnalism). Dacă respectivul grup e caracterizat de ierarhie și supunere, cu atât mai mult te vei supune (Armata, Poliția). Cu toate acestea, există „whistleblowers“ și în aceste medii rigide, caracterizate de coduri stricte de tăcere și supunere. De pildă, polițistul Godină. Ei sunt cei care nu se mai supun, nu mai tac, cei care au curaj.
Protestul de unul singur e costisitor psihologic. De aceea, cazul polițistului Godină e revelator și în alt sens: curajul se hrănește din susținerea celorlalți. Philip Zimbardo, psihologul care studiază aceste comportamente, zice că „minoritatea asertivă are cea mai mare influență atunci când perseverează, afirmând o poziție consecventă, are încredere în sine, evită pozițiile rigide și dogmatice, și e abilă în ceea ce privește influența socială. Puterea celor mulți poate fi scurtcircuitată de persuasiunea din partea unei minorități pasionate.“ Cu alte cuvinte, voi cei care vreți schimbarea sistemului, aliați-vă cu 2-3 oameni care gândesc la fel și perseverați. Perseverența e subevaluată pe nedrept. Mizele mari se câștigă perseverând. Altă modalitate de a combate submisivitatea e să le oferi oamenilor modele ale celor care s-au revoltat. Și să le spuneți că norma este revolta, nu supunerea. Este un mic truc de psihologie a persuasiunii: spuneți-le că norma grupului nu este să fii oaie, ci lup. Norma e să lupte, nu să îndure. Dați-le speranță că se poate schimba ceva. Orice e mai bun decât pasivitatea.
Află mai mult:
Burnout sau sfârșeala muncii în corporație. Ce să faci când simți că nu mai poți
Ecuația influenței sociale
Shawn Achor, psihologul pe care l-am mai citat, spune că „influența socială este P+I+N. Adică Puterea mesajului plus caracterul lui Imediat plus Numărul de oameni care îl susțin“. Cea mai simplu de controlat variabilă este N, numărul celor care susțin mesajul. Începi așadar prin a vorbi despre ceea ce crezi celor apropiați și care știi că te vor susține, înainte să încerci să-i convingi pe sceptici. Numărul mai mare de susținători te va ajuta să construiești influența de care ai nevoie pentru a schimba ceva. Începi la scara ta mică, personală. Convinge un coleg, un membru de familie, un vecin. Repetă și perseverează. Nu te opri și nu te descuraja. Sigur că schimbarea pare un vis frumos unei croitorese sărace dintr-o fabrică din Călărași, condiționată de nevoi să nu cârtească. Sau pentru corporatistul îngenunchiat de credite și anihilat de burnout. Dar tocmai asta e, că există un cost prea mare al supunerii: depresia, burnout-ul, boala fizică și psihică. Dacă te supui, ești mâncat. Muncitoarele de la Calafat nu primeau întotdeauna nici măcar salariile lor de mizerie. Se adânceau în sclavie de bunăvoie, se convingeau că „rău cu rău, dar mai rău e fără rău“.
Așa gândesc toate victimele cronice, de la femeile bătute, la angajații surmenați ai multinaționalelor, de la cei forțați să dea șpagă în spital, la părinții supuși micii corupții a profesorilor. De la studenți, la majoritatea românilor care spun că „oricum nu se va schimba nimic“...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Am tăcut, am adunat date iar în momentul în care am sesizat că există un tipar negativ după care se merge, am luat atitudine şi am confruntat conducerile cu aceste date.
În general am fost singur, restul în clasica şi obişnuita deja poziţie de ghiocel, dar pe la colţuri mulţi dintre ei îşi vărsau nemulţumirea.
Aşa cred că ajungi să te izolezi faţă de societate şi colegi, un lup singuratic, care datorită faptului că nu găseşte suport şi sprijin în mediul său, nu rezistă foarte multă vreme într-un singur loc şi este într-o continuă căutare.
Nu ştiu ce aş face personal: i-aş filma şi i-aş da în vileag, aş face plângere la ITM sau colegiul medicilor, aş schimba unitatea sanitară....
Cum mai sunteţi?
"Ion ajunge in iad si este intampinat chiar de Tartor, semn de aleasa pretuire. Tarorul ii face favoarea lui Ion sa isi aleaga singur locul de cazana vesnica si ii ofera o plimbare de "documentare" prin iad.
Vede Ion un bazin in care fierbeau niste pacatosi si cativa draci pe margine care ii impungeau inapoi pe cei care ieseau afara. .
Dupa mai multe astfel de documetari pozitive, vede un alt cazan in care fierbeau alti pacatosi....dar nici un drac pe margine care sa faca ordine.
-Bine, Tartore, ce fel de pacatosi sunt acestia aceia care trebuie paziti ?
-Aaaaa...aceia sunt pacatosi evrei...cum iese unul acesta ii ajuta pe ceilalti sa iasa.
-Dar acesti nefericiti pacatosi?
-Acestia sunt romani, nu trebuie paziti. Cum iese unul din bazin, ceilalti il trag din nou la fund..."
Statul roman are un serios deficit de cadre didactice. Si nu elevul e grija lui primara, ci numarul de clase, normele, cum sa ingramadeasca mai multi copii in aceleasi cladiri vechi. Un caz de abuz e o plictiseala in plus. Nu "plange" scoala dupa un elev, doi, cinci - se gasesc mereu altii. Nu-ti convine, pleaca!
Dupa cum politicienii nostri se repliaza si gasesc mereu metode de a fi mai tari decat legea si morala, tot asa si angajatorii, si scoala, si medicii care cer bani, si politistii corupti, si primarul corupt, si padurarul corupt, si controlorii CFR, si preotii, si secretarele, si, si... Cat de tare trebuie sa fii sa lupti in zadar cu hidra, singur, caci toti ceilalti, adaptati, te privesc cu ochi rai, fiindca vrei sa strici linistea?
Societatea noastra este invatata cu "unsul". Oameni de toate meseriile merg la serviciu asteptandu-se sa primeasca ceva cand "servesc" si dand ei insisi ceva cand cer.
Inca ceva jurnalistilor tineri. Cautati mai intai adevarul, nu scandalul. Fiti profesionisti. Documentati-va. Nu puneti intrebari imbecile doar ca sa intrati in cadrul la TV. Cautati sa demascati ce e rau , dar neaparat aduceti in vizor si binele care se intampla. O societate nu poate trai numai din stiri negative. O societate are nevoie de speranta ca sa respire, de lucruri pozitive care se intampla, altfel credinta oamenilor va fi " nimic nu schimba, raul invinge". In plus, lucrurile nu "se schimba" singure ( asteptarea asta eterna ca altii sa rezolve problemele noastre), schimbarea vine numai prin ACTIUNE.
Mulţumesc pentru acest comentariu de calitate.
Avem de lucru cu mentalitatea de sclav, mentalitatea lui ,,săru-mâna" şi căciula întinsă...
"Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr", spune Umberto Eco, potrivit gazetaromânească.com.