Foto: Profimedia Images
Am fost concediat de la jobul meu de trader din Las Vegas.
Aveam tot ceea ce ar fi trebuit să conteze – un salariu de șase cifre, faimă și adrenalină. Și dintr-o dată, a dispărut totul. Îmi amintesc că stăteam alături de colegul meu de apartament, încă amețit după șoc, spunând cu voce tare că vreau să mă întorc acasă și să lucrez în educație.
N-am plănuit asta.
Cuvintele au ieșit pur și simplu de undeva din adâncul meu. De parcă subconștientul desenase în liniște o nouă hartă, în timp ce eu încă încercam să o deslușesc pe cea veche.
Dar întoarcerea acasă a fost brutală. Lăsasem în urmă un job râvnit de toată lumea și am aterizat în România fără slujbă, fără plan și fără nicio idee despre cum aș putea să explic acea situație.
Oamenii mă întrebau:
„- De ce ai lăsa toate astea în urmă?”
N-aveam niciun răspuns. Mă comparam cu foștii colegi care avansau în carieră și își cumpărau apartamente în New York și simțeam că am dat cu piciorul la tot. Îmi spuneam că trebuie să revin la același nivel. În niciun caz să o iau de la capăt, ci doar să șterg cu buretele căderea.
Asta e capcana revenirii. Nu reconstruiești cu adevărat; încerci să acoperi căderea și să repari o imagine distrusă a ta. E mândrie deghizată în ambiție. Așa că mi-am spus că, dacă nu mai pot să fiu trader, măcar să fiu fondator. Am început să pregătesc prezentări, să exersez discuții cu investitori și să mă conving că drumul de întoarcere la nivelul meu este prin obținerea unei finanțări importante. Dar nu aveam nici co-fondator, nici produs și nici vreun plan concret. Aveam doar un ego care se zbătea să reziste.
Uitându-mă înapoi, îmi dau seama că am fost norocos că nu mi-a dat nimeni vreo finanțare atunci. Nu eram pregătit. Disciplina mea era absentă, atenția mea era pe pereți. Mă trezeam la prânz și mă târam prin cafenele doar ca să stau treaz. Dacă cineva mi-ar fi scris atunci un cec, ar fi fost un dezastru. Adevărul e că aveam nevoie de timp – să mă odihnesc, să gândesc, să vorbesc, să găsesc din nou sensul.
Așa că am început să predau. Cel mai bun prieten din copilărie mi s-a alăturat și predam împreună copiilor câteva ore pe zi. În restul timpului, vorbeam despre filosofie. Stăteam în cafenele și discutam despre sens, despre ce înseamnă să duci o viață bună. Acel ritm lent – acea perioadă neproductivă și neclară – m-a salvat. Nu mi-am dat seama atunci, dar era terenul pe care urma să crească Upgrade.
Mi-a luat ani buni să recâștig nivelul de concentrare și rezistență pe care îl aveam înainte să cad. Dar când s-a întors, a fost diferit. Mai lin. Mai împământenit. Fără mândrie, ci plin de sens.
De-a lungul anilor, am văzut același tipar cum se repetă la alții. Un prieten care lucrase într-o companie de top și-a pierdut jobul și, când i s-a oferit un rol nou, a cerut un salariu mai mare decât al persoanei care îl intervieva. Nu era arogant, ci doar ancorat în vechiul lui statut. Nu era capabil să vadă cât de mult căzuse sau cât mai avea de reconstruit. Am văzut același lucru la unii dintre angajații mei: tineri geniali, care fuseseră elevi de top, olimpici naționali și internaționali, studenți de elită, care, după o poticnire, cereau poziții sau salarii mai mari decât puteau să ducă. Și uneori le-am zis da, sperând că încrederea mea în ei o să fie suficientă. N-a fost niciodată. Au intrat în burnout, cum era cât pe ce să o fac și eu.
Când ești obișnuit să câștigi, smerenia nu vine în mod natural. Ai impresia că această cădere îți întrerupe povestea, nu că face parte din ea. Îți tot repeți că ești aceeași persoană, doar că ai deviat un pic de la traseu. Dar nu-i așa. Căderea te schimbă. Nu te poți întoarce pur și simplu; trebuie să reconstruiești pe o nouă fundație.
Pentru mine, această schimbare s-a produs când am înțeles cât de mult din viață e în afara controlului meu. Poți să forțezi, poți să planifici, dar realitatea are propria ei vâscozitate – se îndoaie, cedează, dar se și împotrivește. Încearcă să o modelezi prea repede și o să vezi cum te va respinge.
Obișnuiam să cred că totul ține de voință. Stoicii ziceau că putem controla doar intențiile, nu și rezultatele. Și cred că aveau dreptate. E un ritm al vieții pe care nu poți să-l grăbești fără să strici ceva.
La un moment, am încetat să mai înot contra curentului. Am început să observ cum fiecare cerc – fiecare repetiție, fiecare fals început – era de fapt o spirală, care se ridica încet. Repeți aceleași lecții, dar de fiecare dată ești cu o treaptă mai sus. Așa se întâmplă creșterea. Pare că bați pasul pe loc, dar de fapt, te șlefuiești.
Și odată ce încetezi să mai trăiești doar pentru rezultate, începi să redescoperi bucuria muncii în sine. M-am reapucat de scris, nu ca să cresc compania, ci pentru că pur și simplu îmi făcea plăcere să creez ceva sincer. Mi-am dat seama că atunci când te oprești destul de mult timp, zgomotul ambiției se domolește și ceea ce rămâne e simpla satisfacție a lucrului bine făcut.
Dacă aș vorbi cu un părinte care își vede copilul cum se poticnește, i-aș spune asta: instinctul de a-l ajuta să-și revină rapid e firesc. Îi vezi strălucirea și potențialul și nu vrei ca ele să dispară. Dar creșterea nu se întâmplă la comandă. Ritmul vindecării e dictat de copil. Rolul tău e să-i oferi spațiu, să susții motivația, nu să impui ritmul.
Pentru că trupul și sufletul au propriul lor ritm. Dacă forțezi, se vor împotrivi. Adevărata revenire nu înseamnă să te întorci la o variantă anterioară a ta. Ci să lași să apară una nouă – mai lentă, mai tăcută și poate, mai reală.
Și când se întâmplă asta, munca încetează să mai fie un câmp de luptă și devine o ancoră. Nu te mai trezești cu frică. Nu mai ești flămând după promovare sau validare. Te trezești pur și simplu cu dorința de a face bine ceea ce faci.
Poate că ăsta e paradoxul: cu cât încetinești mai mult, cu atât reconstruiești de fapt mai repede. Cu cât renunți mai mult la nevoia de a demonstra, cu atât devine mai ușor să te regăsești.
Întrebarea nu e cât de repede poți să revii. Ci, dacă, de data asta, poți să revii întreg.
PS: Dacă locuiești în București, te invit cu drag la evenimentul din 22 noiembrie de la sediul Upgrade din Pipera. Va fi o ocazie excelentă să ne cunoaștem și să discutăm despre alegerea facultății, a țării potrivite și despre pașii din procesul de admitere. Promit să răspund la toate întrebările voastre și să vă ajut să găsiți direcția potrivită.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.