Încep nopțile australe pentru românii care trăiesc alături de Simona Halep marea bătălie de la Melbourne. Acum 20 de ani scriam, în Adevărul, acest text despre eroii de atunci, Mary Pierce și Pete Sampras. L-am recitit și nu cred că e degeaba să împărtășesc amintirea cu republicanii.ro
Campioni cu sufletul pe față
31 ianuarie 1995
Ceva se petrece în tenisul mondial. Primul turneu de Grand Slam al anului, openul australian de pe arena Flinders Park din Melbourne, ne-a adus în fața ochilor imagini parcă dintr-o superproducție science fiction. La nivel de Top Ten, tenisul s-a transformat într-un soi de karate electronic. Practic, nu mai există mingi de așteptare. Toate loviturile sunt decisive. Toate se execută cu violență maximă. Punctul se poate face din orice zonă a terenului. Ce joacă fetele aproape că nu se mai deosebește de ce joacă băieții. Viteza schimburilor de mingi dă uneori senzația uimitoare a unei secvențe video pe „repede-înainte”. Capacitatea de concentrare, controlul psihic al jucătorilor le egalează pe cele ale astronauților. Mulți lasă impresia că dacă ar fi decapitați fulgerător în timpul jocului, mâinile și picioarele ar continua să li se miște la fel de iute și precis secunde bune după aceea. Marii campioni de odinioară, Borg sau McEnroe, de pildă, cu greu ar ajunge să atingă mingea într-un ipotetic meci peste timp cu Agassi sau Courier.
Lumea unui astfel de tenis e din ce în ce mai aspră. Sumele vehiculate cresc de la zi la zi, interesele puse în joc sunt uriașe, ceea ce contează este doar victoria, victoria cu orice preț. Se înmulțesc fețele împietrite, străbătute rar de rictusuri vagi, mașini perfect reglate care în afara dreptunghiului tăiat de plasă nu văd nimic. În acest deșert colorat care se întinde mereu, două ființe omenești: franțuzoaica Mary Pierce, învingătoarea în finală a dârzei Arantxa Sanchez, și Pete Sampras, învinsul celui mai în formă jucător al momentului, André Agassi.
Mary este o campioană cu sufletul pe față. Trăsăturile ei fine și sensibile reacționează la fiecare punct cu o surprinzătoare prospețime a emoției. În ciuda loviturilor devastatoare, trăiește tot timpul tenisul ca pe un joc minunat și nu ca pe un război. Nu se reține să râdă sau să țipe rugător la arbitri. Când se pregătește să servească parcă e o școlăriță cumințită care apucă stiloul înainte de teză. Ți-o poți închipui cu cununiță, ieșind de pe bubuitoarea Flinders Park și ducându-se să joace un dublu mixt cu colegii de clasă și cu bunicii. Aproape că mi-e teamă pentru ea.
Iar Pete Sampras e un campion care, într-o situație disperată, în fața neiertătorului „ciomăgar” Jim Courier, izbucnește în plâns. Plânge și joacă, cu gândul la Tim, bătrânul lui antrenor lovit de un al treilea atac de cord. La 23 de ani, Pete simte că viața nu înseamnă doar ași, voleuri câștigătoare și bani. Nici o umbră de ranchiună nu îi pătează chipul în clipa în care urcă pe podium ca să-l salute pe marele învingător, André Agassi. „Vă mulțumesc”, le spune tuturor, „că nu m-ați lăsat singur, că ați fost alături de mine și de bătrânul meu. Victoria este a lui André. O merită”. Niciodată nu au sunat mai adevărat aceste cuvinte rostite de acest băiat deștept, cinstit, pe care unii îl numesc Mr. Perfect, cel mai bun jucător de tenis de pe planetă.
Pete și Mary sunt poate semnele prin care Dumnezeu vrea să vestească omenirii că se poate salva...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
