Când eram copil credeam că Ceaușescu este etern, dar nu cu disperare sau resemnare, fiindcă, pentru așa ceva, trebuie să fi avut un filtru critic prin care să trec realitatea cotidiană. La noi în casă nu se asculta Radio Europa Liberă și am aflat de existența postului și a rezistenței anticomuniste abia după Revoluție. Nu cunoșteam pe nimeni care să critice în vreun fel stăpânirea. Se mai spuneau bancuri cu Ceașcă la care se râdea mânzește, dar nu sunt sigur că în mintea mea se făcea echivalența. Mie Ceașcă mi se părea un personaj simpatic, ca Bulă; auditiv erau din aceeași familie.
În clasa a VII-a, la orele de Constituție, îmi aduc aminte că profesoara a întrebat clasa: „De ce credeți, copii, că este bine să existe un singur partid în fiecare țară?” Răspunsul meu a fost cel mai bun: „Ca să nu se certe oamenii între ei și să existe armonie și pace.” Mă aștepta, mă cutremur contrafactual, o carieră de activist de partid.
Cel mai mare noroc al vieții mele este că am primit în dar, nemeritat, libertatea și, cu ea, șansa de a-mi trăi tinerețea și maturitatea timpurie într-o lume în care merită să trăiești și care nu impunea martirizarea pentru un destin împlinit.
Această carte ar trebui să fie în curriculum-ul școlar la toate nivelurile, întrucât are povești pe care le pot înțelege și țâncii dintr-a IV-a, și altele care pot fi ușor teme de eseu la bacalaureat.
Sunt un om amestecat, suficient de bătrân cât să-mi aduc aminte munca silnică a școlarilor în Marea Insulă a Brăilei unde culegeam roadele Măreței Patrii Socialiste România, cozile la pâinea pe cartelă și frigul paralizant de oriunde, dar suficient de tânăr să nu fi fost strivit sub greutatea infamă a unei istorii nemeritate, care a îngenuncheat cel puțin trei generații înaintea mea.
Deunăzi, am citit pe nerăsuflate, cum bei apa rece într-o zi cu arșiță și sete cruntă, cartea-document editată de Ioana Pîrvulescu: „Și eu am trăit în comunism” - editura Humanitas. Mărturisesc că am cumpărat-o din curiozitate și din respect pentru fosta mea profesoara de literatură din facultate, dar lectura ei m-a confiscat rapid și m-a pus într-un soi de transă ca aceea ce se instala în copilărie citind Winnetou și Aventurile lui Tom Sawyer. Dintr-o altă carte despre comunism, opul a devenit o revelație personală.
Am fost o zi și o noapte bipolar: am plâns citind despre doctorul care a murit cu zile fiindcă așa numitul cabinet 2, adică „sinistra sa soție”, nu a dat aprobare să fie folosit aparatul de dializă sau cum foști deținuți politici erau executați în plină stradă de Securitatea care le înscena spargeri și tâlhării, dar m-am și tăvălit pe jos de râs, cu hohote convulsive din h-uri și vocale de care nu mă știam în stare. Imaginați-vă numai niște studenți la Politehnică, străvezii de frig, în prag de delirium tremens, dar fără cauză transcendentă, care, ca să se încălzească, au cuplat instalația electrică a căminului la armătura de fier din zid! Ingenuitate spectaculoasă și efecte involuntare de sabotaj: două cartiere au rămas fără curent electric.
Mi-a venit atunci în gând că această carte ar trebui să fie în curriculum-ul școlar la toate nivelurile, întrucât are povești pe care le pot înțelege și țâncii dintr-a IV-a, și altele care pot fi ușor teme de eseu la bacalaureat. Cel puțin s-ar putea descoperi istoria recentă și altfel decât din cine știe ce manual de istorie „alternativ”. Dacă tot studiem Goga și Coșbuc, autori meritorii firește, care totuși subsidă într-o lume de muzeu astăzi, fiindu-ne greu să relaționăm altfel decât protocolar prin venerația impusă de autoritatea școlii, de ce n-am aduce punctul focal al atenției colective către o lume pe care părinții noștri au trăit-o și ale cărei „produse” suntem toți azi oricum, volens-nolens?!
De atunci, entuziasmul mi s-a domolit binișor. Într-una dintre zilele trecute, la un training de abilități emoționale în vânzări, le vorbeam cursanților despre bias-urile iraționale ale oamenilor, aceste iluzii cognitive definitive și iremediabile care ne urmăresc oriunde și oricând.
Una dintre aceste erori de fabricație ale creierului speciei noastre este așa numita iluzie „ceea ce vezi este tot ceea ce este”, prescurtată tehnic CCVETCE. Pe scurt, CCVETCE ne împiedică să procesăm corect sau măcar să înregistrăm orice nu este sub incidența directă a simțurilor și minții noastre. Singurul lucru care există cu adevărat este ceea ce există la minte în cap la un moment dat. Prin urmare, numai cine a trăit în comunism înțelege ce este același comunism.
Pe fericitul nefericit slobozit din temniță în Republica lui Platon, semenii au sfârșit prin a-l ucide pentru obrăznicia de a le fi vorbit despre o lume superioară, alta decât simulacrul de umbre pe perete pe care îl credeau realitate.
Defectul fatal al speciei este similar fascinației suicidale a moliei care invariabil cade într-o spirală grațioasă și tragică înspre becul încins, lipsită de apărare, indiferentă la cimitirul enorm de surate prăjite în infernul lui Edison. Molia a fost înzestrată prin selecție naturală cu „busola” zborului în unghi de 30 de grade față de razele paralele ale Lunii (care este suficient de departe ca să poată părea a emite raze aproape perfect paralele). Același atavism le supune unei presiuni evoluționiste noi, pentru că becul e mai aproape, mult prea aproape, și, inevitabil, le duce pe toate la pieire. Dacă nu mă credeți, luați pixul și desenați traiectoriile.
În privința istoriei, fie ea recentă, cecitatea noastră funciară ne morfează în molii.
Ce nu am trăit direct este doar o poveste, un nivel de realitate secundar cu care puteam relaționa doar dacă avem carte, imaginație sau și una, și alta. Mă uit în jur și văd la adolescenți privirea detașată, oarecum contrariată, uneori obraznică, când vine vorba de comunism: „Nu știu, frate, mama zice că era groaznic pe vremea ei, dar mama asta a mea exagerează des și, în plus, Ceaușescu a făcut metroul și Transfăgărășanul care e prea tare frate, că l-au dat și la Top Gear!”
Pe fericitul nefericit slobozit din temniță în Republica lui Platon, semenii au sfârșit prin a-l ucide pentru obrăznicia de a le fi vorbit despre o lume superioară, alta decât simulacrul de umbre pe perete pe care îl credeau realitate.
Din istorie, ni se spune că suntem condamnați să nu învățăm nimic, repetând ca niște patefoane stricate aceleași acorduri sordide de tragicomedie. Deci de ce-am citi la școală dacă ceea ce rămâne după ce uităm totul este o amnezie fără recurs?
Nu am încă un răspuns, fiindcă natura umană e dincolo de cât poate să răzbată mintea mea mioapă, dar atât pot să spun că, în această viață, sublimul este un atribut al instinctului de a te ridica mereu deasupra tuturor nenorocirilor pe care poți sau nu să le înduri. Simțul sublimului, ca văzul și auzul, poate fi educat și elevat.
Dacă ar fi doar asta și tot ar merita ca tot românul să aibă pe noptieră acest compendiu de supraviețuire și literatură bună.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Acum au si mancare si televizor, dar se plang ca a venit capitalismul peste ei. Cum o dai nu e bine.
Nu am înghițit și pace comunismul. Dar m-am simțit liber și atunci. La ceva timp după 1989, am început să adopt ceva nuanțe (favorabile) la adresa orînduirii cu pricina.
Tocmai îmi propusesem și eu să cumpăr una-două dintre cărțile doamnei Ioana Pârvulescu și îmi prinde bine recomandarea. Sunt pasionată de memorialistică, în special de cea din perioada regalității, dar sunt binevenite și lucrările care trec dincoace de ea. Citisem despre autoare zilele trecute în ”Amintirile unui uituc”, de Barbu Cioculescu; am înțeles că a fost o scriitoare talentată, de forță.
Dintre lecturile pe tema tranziției de la perioada interbelică la comunism, una dintre cele mai iluminatoare pentru mine a fost cartea lui Annie Bentoiu, ”Timpul ce ni s-a dat”. Doamna Bentoiu este singurul memorialist la care am găsit explicații plauzibile pentru modul în care intelectualitatea românească a avut o reacție atât de timidă la venirea la putere a comuniștilor, la schimbarea regimului, la fraudarea alegerilor, la toată seria de orori din primii ani. Părea probabil prea absurd ca să fie adevărat, mai greu de imaginat decât grozăviile războiului și pierderile teritoriale. Annie Bentoiu scrie cu înțelepciunea maturității și se străduiește să înțeleagă mecanismele ce au animat toți factorii din cele două epoci, formulând ipoteze, nu emițând concluzii. Făcându-ne să reflectăm. Vă recomand cele 2 volume ale cărții.
Mai vreau să adaug că mă bucur să găsesc aici numai comentarii interesante, pe un ton prietenesc. Evit de obicei să intru în discuție pe teme istorice pentru că temele polarizează și degenerează în certuri, dar aici este altceva. Sper să facem schimb de idei și de impresii mult timp de-acum încolo în aceeași atmosferă. Mulțumim, Republica.ro, pentru spațiul și condițiile minunate de discuții!