Au urmat două luni de tăcere, în care am învățat mai multă carte decât în toți anii dinainte. Mama reușise, cu sacrificii pe care nici astăzi nu cred că le înțeleg pe deplin, să-mi plătească zece ședințe de pregătire. Cu tata nu vorbeam decât strictul necesar: un „bună dimineața” și un „noapte bună”, uneori nici atât.

Sub mine s-a deschis un hău şi-mi doream ca o bască imensă să mă-nghită şi să mă ţină în pântecele ei cald până la primăvară.(Foto Guliver/Getty Images)