Cedasem. După trei ani de încercări ratate la admitere, ajunsesem să cred ceea ce mulți îmi spuneau deja pe față sau printre dinți: că sunt prost. Aveam douăzeci de ani și rușinea mă însoțea peste tot. Mă apăsa chiar și atunci când voiam să-mi cumpăr un suc și eram nevoit să apelez la micile „rezerve” ale mamei. Fiecare monedă pe care o luam din mâna ei cântărea mai mult decât valoarea pe care o avea. Așa că hotărâsem să renunț.
Îmi promisesem că voi face exact ceea ce mama mă implorase, cu lacrimi în ochi, să nu fac: să mă angajez și să abandonez visul ei de a face carte. Ea știa că odată ce aș fi gustat independența financiară, oricât de modestă, nu m-aș mai fi întors la studiu. Și ea nu-și dorea să mă pierd printre macaralele și vagoanele portului din Galați.
A venit apoi o zi din mai 1998. Nu-mi mai amintesc de la ce a pornit cearta cu tata. Probabil de la unul dintre reproșurile noastre vechi, adunate și nerostite la timp, sau poate de la faptul că eu nu reușeam să trec peste anumite răni pe care el le lăsase în relația cu mama. Fiind din același aluat, discuția a escaladat.
La un moment dat, s-a uitat la mine cu o expresie pe care nu am uitat-o vreodată, a îngenuncheat brusc și, în timp ce-și făcea cruce, a spus: „Dar-ar Dumnezeu și Maica Domnului să nu iei la facultate, că ești un prost”. Pentru câteva clipe, timpul mi s-a oprit. Faptul că tatăl meu îi cerea lui Dumnezeu să nu-mi împlinească cea mai mare dorință m-a descompus. Am simțit atunci, pentru prima și singura dată în viața mea, că-l urăsc, cu trăiri din alea care te fac să clocotești și-ți întunecă mintea. Privirea mi-a fugit instinctiv către icoana Maicii Domnului cu Pruncul, agățându-mă de chipul lor să nu cad. „Bine, mă”, am șoptit printre dinți „o să-ți arăt că nu sunt prost”.
Au urmat două luni de tăcere, în care am învățat mai multă carte decât în toți anii dinainte. Mama reușise, cu sacrificii pe care nici astăzi nu cred că le înțeleg pe deplin, să-mi plătească zece ședințe de pregătire. Cu tata nu vorbeam decât strictul necesar: un „bună dimineața” și un „noapte bună”, uneori nici atât.
Îl auzeam seara vorbind cu mama în bucătărie. Șopteau și mama îl ruga: „Mircea, trebuie să stai de vorbă cu el. Îi arde inima și o să se îmbolnăvească”. Însă el nu a venit. Iar eu, de fiecare dată când îi surprindeam privirea, aveam impresia că însăși prezența mea îl deranjează. Așa că fugeam din fața lui și mă refugiam în cărți.
Au venit examenele din iulie. Eram convins că am picat, mai convins decât fusesem în oricare dintre anii precedenți. Ca să nu mai cheltui bani pe drum, rugasem o prietenă să-mi ridice dosarul din București. Spre seară, Lăcrămioara a apărut la poartă.
„Salut, domnule student!”. I-am răspuns cu o înjurătură scurtă. Ea a izbucnit în râs: „Pe bune. Ai intrat.”
Mi-a întins legitimația de concurs înapoi și, pentru o clipă, lumea a început să se învârtă. M-am așezat pe o piatră de lângă poartă și panica a luat locul bucuriei. „Băi, ești nebună? Și eu ce fac de acum?”. „Mergem la București”, am auzit-o pe Lacră spunând, numai că în mintea mea se deschidea deja un hău. Pentru mine, copilul modest de la Galați, Bucureștiul însemna necunoscut, chirie, mâncare, bani, supraviețuire și plecarea din mediul în care aveam confort.
Când am intrat în casă, am spus aproape în șoaptă: „Am luat la facultate”. Mama a început să plângă și m-a strâns în brațe atât de tare, încât simțeam cum îi bate inima. „Mânca-l-ar mama de băiat...”.
Tata s-a ridicat în picioare. Radia. L-am văzut, dar l-am evitat. În mine încă vorbea orgoliul: ”Acum vrei să mă îmbrățișezi? Acum, după ce te-ai rugat să nu reușesc? Nu!”. M-am retras în cameră, însă înainte de a închide ușa, i-am zărit chipul brăzdat de lacrimi și brațele căzute pe lângă trup.
Seara târziu, am ieșit în curte. Aerul era greu și fierbinte. M-am așezat lângă Tambur, câinele copilăriei mele. „Ce mă fac, Tambur? Cum o să mă descurc?”. Nici nu am observat când mama s-a așezat lângă mine.
„Poate ar fi fost mai bine să nu iau...”, am murmurat. „Să nu mai spui niciodată asta. O să facem tot ce putem. Tu trebuie doar să muncești.”
Ăla a fost momentul în care am izbucnit:
„Tu, da. El, nu.”
Mama a zâmbit trist. „N-ai înțeles nimic, copilul meu.”
Apoi mi-a povestit cum, în toate lunile acelea, tata refuzase să vorbească cu mine, tocmai pentru că știa că orice gest de împăcare m-ar fi făcut să las garda jos. Cum îi spusese că pot să-l urăsc o viață, dar că trebuie să fac ceea ce aveam de făcut. Cum plânsese de bucurie când am adus vestea și spusese că este cel mai mândru tată din lume.
„Ți-ai demonstrat că ești bărbat”, mi-a spus ea. „Și că poți să te lupți cu oricine. Chiar și cu el.”
Atunci a fost prima dată în viața mea când am înțeles că iubirea are varii limbaje și că uneori poartă haine aspre și nepotrivite, ba chiar rănește. Și că ea, iubirea, ”te obligă” să faci ce ține de tine, ca cel pe care-l iubești să se depășească, să lupte cu el însuși și să-și învingă propriile limite, chiar cu prețul de a fi, pentru o vreme, neînțeles, judecat sau chiar urât de cel pentru care faci toate acestea.
Seara aia, m-am perpelit. Dimineața, m-am dus la el și i-am sărutat mâna și mi-am pus capul în poala lui. Tata m-a mângâiat, m-a sărutat pe cap și mi-a zâmbit cu ochii plini de lacrimi, în care puteai să vezi iubirea pură și mândria amestecată cu bucurie: „Sunt sigur că n-ai să ne faci de rușine p-acolo, la București”. Și trebuie să recunosc, că încă încerc să fac asta....
Au trecut mulți ani, doar în câteva zile se vor împlini 17 ani de când tata a plecat să pregătească locul Marii Reîntâlniri, și eu tot mă gândesc la ziua aceea de mai și la cuvintele care atunci mi-au sfâșiat sufletul. Numai că acum am alte înțelesuri decât cele avute atunci: acum le aud ca pe strigătul neputincios al unui tată care-și dorea atât de mult ca fiul lui să nu renunțe, încât a ales cea mai dură armă pe care o avea la îndemână. Mi-aș fi dorit să nu fi spus acele cuvinte? Cu siguranță! Ar fi funcționat altfel? Sincer, nu știu ce să răspund, însă sunt foarte tentat să cred că, în cazul meu, nu....
Am certitudinea că reușita mea, atât cât este ea, i se datorează în mare măsură unui om care a crezut în mine mai mult decât am crezut eu însumi, unui om care a acceptat să se transforme în ținta furiei și a neînțelegerii mele, doar pentru a mă împiedica să renunț, obligându-mă să descopăr resurse pe care nu știam că le am.
Așa că acum, dacă l-aș avea în față, m-aș duce și l-aș îmbrățișa strâns, spunându-i smerit: Mulțumesc, tată!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.