Gelu Duminică

În spațiul public românesc, măsurile afirmative din educația terțiară, destinate romilor, au fost adesea interpretate printr-o lentilă simplistă și de mult prea multe ori etichetantă. Pentru mulți, existența acestor locuri alterează echitatea admiterii universitare, fiind considerate „locuri speciale”, acces „fără merit” și o formă de „favorizare” (ba chiar discriminare a majoritarilor).

De aceea, pe mine astfel de scene mă tulbură foarte tare. Pentru că nu văd doar un copil rănit și o mamă pierdută. Văd un lanț cauzal și o istorie care se repetă dintr-o generație în alta. Și nevoia urgentă de a rupe acest lanț.

Pentru mine, cazul Dumbrava ilustrează modul în care statul român funcționează de cele mai multe ori: fragmentat, fără coordonare și fără o perspectivă integrată asupra legalității. Foto: Facebook/ Viorel Pasca

Democrația reprezentativă funcționează, ca arhitectură, prin partide și prin vot. De aceea, în democrație, puterea executivă trebuie să provină din voința cetățenilor și, doar în caz de forță majoră și pentru o perioadă clar definită, să fie înlocuită de o echipă tehnocrată.

La un moment dat, m‑au întrebat ce eșecuri m‑au definit.

În urmă cu fix trei ani, te-am întâlnit pe tine – iubirea vieții mele. Un omuleț abia sosit pe lume a reușit să trezească în mine emoții pe care nu știam că le pot simți. Doar după ce te-am văzut am înțeles de ce se spune că o fată, mai ales prima născută, devine prima mare iubire a tatălui. Și am înțeles de ce, după această iubire, nimic nu mai este la fel. sursa foto: arhiva personală a lui Gelu Duminică

În astfel de contexte, maturitatea clasei politice este singurul amortizor social care poate face diferența între haos social și echilibru.

Fac 49 de ani și, oricât aș încerca să mă dau cocoș, mă lovește un fel de emoție ciudată, amestecată cu un zâmbet din ăla de prostălău care știe că de-acum o să-ncep și eu să zic ”pe vremea mea, taică….”.

Există oameni care-ți intră în viața încet, aproape pe vârfuri, să nu deranjeze. Și, fără să-ți dai seama, îți schimbă privirea, traiectoria și-ți reașază lumea. Așa a fost pentru mine Doamna Bujoreanu, profesoara mea de literatură din liceu.

Tata avea doar cinci ani când a rămas orfan de tată. Fără casă, au locuit o vreme în grajdul unde unchiul lor ținea caii. Bunica muncea cu ziua, „la cocoane”, încercând să-și țină cei șapte copii în viață. Asigurarea hranei era cea mai mare provocare. Toți au renunțat la școală, mai puțin cel mic — tata. El a iubit caii toată viața.