Gelu Duminică

În urmă cu fix trei ani, te-am întâlnit pe tine – iubirea vieții mele. Un omuleț abia sosit pe lume a reușit să trezească în mine emoții pe care nu știam că le pot simți. Doar după ce te-am văzut am înțeles de ce se spune că o fată, mai ales prima născută, devine prima mare iubire a tatălui. Și am înțeles de ce, după această iubire, nimic nu mai este la fel. sursa foto: arhiva personală a lui Gelu Duminică

În astfel de contexte, maturitatea clasei politice este singurul amortizor social care poate face diferența între haos social și echilibru.

Fac 49 de ani și, oricât aș încerca să mă dau cocoș, mă lovește un fel de emoție ciudată, amestecată cu un zâmbet din ăla de prostălău care știe că de-acum o să-ncep și eu să zic ”pe vremea mea, taică….”.

Există oameni care-ți intră în viața încet, aproape pe vârfuri, să nu deranjeze. Și, fără să-ți dai seama, îți schimbă privirea, traiectoria și-ți reașază lumea. Așa a fost pentru mine Doamna Bujoreanu, profesoara mea de literatură din liceu.

Tata avea doar cinci ani când a rămas orfan de tată. Fără casă, au locuit o vreme în grajdul unde unchiul lor ținea caii. Bunica muncea cu ziua, „la cocoane”, încercând să-și țină cei șapte copii în viață. Asigurarea hranei era cea mai mare provocare. Toți au renunțat la școală, mai puțin cel mic — tata. El a iubit caii toată viața.

Mult timp am trăit cu frica de a nu fi destul: destul de bun, destul de pregătit, destul de puternic. Frica aceasta m-a făcut uneori să aleg drumuri greșite sau să rămân prea mult în locuri care nu-mi făceau bine. Tu, copila mea, să nu uiți niciodată: dacă tu nu crezi în tine, nu avea pretenția s-o facă cei din jurul tău. Și nu, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui! Tot ce ai de făcut este să fii cea mai bună versiune a ta, respectându-te și respectând pe cei ce contează pentru sufletul tău.

Sigur că e nevoie de reguli. E nevoie de reglementări, de educație digitală pentru părinți, profesori, politicieni și creatori de conținut și, mai ales, de instituții care aplică legea în mod real. Pentru că, la coada-cozii, adolescenții sunt cea mai mică problemă. Ei sunt doar cei care cresc într-o lume construită de noi, adulții. Și care, de cele mai multe ori, repetă ceea ce i-am învățat (teoria învățării sociale).

Astăzi, mai mult decât oricând, avem nevoie de lideri care să nu se teamă să apere principiile democratice care ne-au oferit cea mai bună perioadă din istoria modernă. Avem nevoie de instituții care să nu uite că sunt în slujba oamenilor și de comunități care să nu lase pe nimeni în urmă. Și, mai ales, avem nevoie de fiecare dintre noi. Pentru că drepturile omului nu mai sunt apărate doar de tratate internaționale, cum credeam până de curând, ci, pentru a continua să fie respectate, au nevoie sa fie susținute de fiecare dintre noi.

Că ne place sau nu, pentru foarte mulți dintre noi conflictul e un mod de existență. Știm foarte bine să ne certăm cu cel de lângă noi, în timp ce cooperarea ne este încă străină. Compromisul e încă perceput ca o slăbiciune și, mai deloc, ca un gest de maturitate. În vocabularul nostru curent, nu prea avem cuvinte pentru afecțiune și ne simțim stingheri și vulnerabili atunci când încercăm să le folosim, însă stăpânim foarte bine limbajele atacului și superiorității.

Cea mai mare frustrare a locuitorilor și a oamenilor din zonă, și lărgind situația la nivel național, vine din sentimentul că trăiesc într-o zonă ignorată și că problema extrem de importantă pentru ei e neglijată, negociabilă sau ”uitată”. Și credința lor este că statul român devine complice la toată mizeria (la propriu și la figurat) pe care ei o trăiesc și o respiră.