Gelu Duminică

Astăzi, mai mult decât oricând, avem nevoie de lideri care să nu se teamă să apere principiile democratice care ne-au oferit cea mai bună perioadă din istoria modernă. Avem nevoie de instituții care să nu uite că sunt în slujba oamenilor și de comunități care să nu lase pe nimeni în urmă. Și, mai ales, avem nevoie de fiecare dintre noi. Pentru că drepturile omului nu mai sunt apărate doar de tratate internaționale, cum credeam până de curând, ci, pentru a continua să fie respectate, au nevoie sa fie susținute de fiecare dintre noi.

Că ne place sau nu, pentru foarte mulți dintre noi conflictul e un mod de existență. Știm foarte bine să ne certăm cu cel de lângă noi, în timp ce cooperarea ne este încă străină. Compromisul e încă perceput ca o slăbiciune și, mai deloc, ca un gest de maturitate. În vocabularul nostru curent, nu prea avem cuvinte pentru afecțiune și ne simțim stingheri și vulnerabili atunci când încercăm să le folosim, însă stăpânim foarte bine limbajele atacului și superiorității.

Cea mai mare frustrare a locuitorilor și a oamenilor din zonă, și lărgind situația la nivel național, vine din sentimentul că trăiesc într-o zonă ignorată și că problema extrem de importantă pentru ei e neglijată, negociabilă sau ”uitată”. Și credința lor este că statul român devine complice la toată mizeria (la propriu și la figurat) pe care ei o trăiesc și o respiră.

Discuția despre legalizarea prostituției în România revine periodic, dar de fiecare dată ne împotmolim în aceleași prejudecăți. Ne place să moralizăm, să arătăm cu degetul, să ne prefacem că fenomenul nu există chiar dacă el este super-prezent și la vedere. Și în ciuda faptului că nu vorbim de ea, și că nu o legalizăm, România este, de vreo 30 de ani, în topul țărilor din UE care exportă lucrători sexuali.

România se află într-un nou moment de răscruce. Așa că, trebuie să vedem votul de duminică ca un semnal definitoriu pentru ceea ce se va întâmpla la următoarele alegeri generale. Foto: Profimedia

A cânta versurile lui Radu Gyr într-o slujbă religioasă, în Catedrala Mântuirii Neamului, este, cel puțin pentru mine, o alegere total neinspirată. Din punctul meu de vedere, poate fi considerate chiar o asumare cu implicații profunde, pentru că spațiul sacru al ortodoxiei nu trebuie amestecat cu umbrele unei istorii care a produs suferință, discriminare și moarte. Foto: Profimedia

Toți știm. Nu e nimic nou în ce urmează să spun. Și tot ceea ce voi scrie mai departe nu e o revelație, ci o oglindă. Una în care ne privim rar, și când o facem, ne întoarcem privirea repede. Pentru că doare. Pentru că ne face să ne simțim mici, complici și vinovați. Dar e oglinda noastră. A tuturor. Și poate că a venit vremea să o privim cu onestitate.

Ceea ce se întâmplă cu aceste căsătorii între minori este o încălcare flagrantă a legii. Legea este clară: căsătoria este permisă doar de la vârsta de 18 ani, fără excepții etnice. Nu există nicio virgulă în legislație care să spună „cu excepția romilor”. Legea este una pentru toți.

Un om a fost ucis. Unul cu care mulți nu erau de acord. Unul care, prin ideile lui, a stârnit controverse, a provocat, a iritat. Dar tot un om. Și când un om este ucis, nu te bucuri. Nu pentru că ai fi de acord cu el, ci pentru că ai bun-simț și aperi niște principii. Pentru că ai învățat că demnitatea și legea nu sunt negociabile, nici măcar atunci când celălalt te enervează profund. Când te bucuri de uciderea cuiva, nu arăți cât de mult îl detestai, ci cât de puțin ai înțeles din ce înseamnă să fii om. Și apărător al democrației. Foto: Profimedia

Pe 26 august, într-un colț întunecat al Clujului, un om a fost bătut până a intrat în comă. Era un muncitor străin, venit în România să muncească, să-și câștige pâinea. Nu a provocat pe nimeni, nu a făcut nimic greșit. A fost atacat cu o bucată de lemn, lovit în cap, în spate, în picioare, lăsat inconștient lângă o trecere de cale ferată. Procurorii spun că agresorul a acționat cu ură, din motive rasiale, cu intenția de a-l alunga din țară. Și tot ce putem simți, ca oameni, este o durere adâncă și o rușine care ar trebui să ne apese pe umeri.