Gelu Duminică

Pe 26 august, într-un colț întunecat al Clujului, un om a fost bătut până a intrat în comă. Era un muncitor străin, venit în România să muncească, să-și câștige pâinea. Nu a provocat pe nimeni, nu a făcut nimic greșit. A fost atacat cu o bucată de lemn, lovit în cap, în spate, în picioare, lăsat inconștient lângă o trecere de cale ferată. Procurorii spun că agresorul a acționat cu ură, din motive rasiale, cu intenția de a-l alunga din țară. Și tot ce putem simți, ca oameni, este o durere adâncă și o rușine care ar trebui să ne apese pe umeri.

INS, citat de Hotnews, ne spune că în primele șase luni din 2025, românii au băgat peste 5,5 miliarde de lei în jocuri de noroc: pariuri, cazinouri online, loterii. Adică, vreo 1.100.000.000 de euro (am pus zerourile și, credeți-mă, nu e ușor să scrii cifre din astea). Mai mult decât s-a cheltuit pe cazare în toate hotelurile din țară. Și nu, nu e doar o cifră. E încă un semn clar că ceva nu e în regulă deloc. Foto: Profimedia

Seara, când te cuibărești lângă mine cu ochii mari și nerăbdători, mă transform. Devin povestitorul tău. Actorul tău. Magicianul care scoate dintr-o carte veche lumi întregi. Și tu crezi. Crezi cu toată ființa ta că Făt-Frumos e bun, că vulpea e deșteaptă, că împăratul e drept. Foto: Arhiva personală a autorului

În ultima vreme mi-e din ce în ce mai greu să găsesc cuvintele care să exprime toate fricile, grijile și speranțele pe care le simt privind spre lumea în care vei crește. Și totuși, aleg să-ți scriu acum, cu inima deschisă, pentru că vreau să știi cât de mult contează să vorbești. Să ai curajul să rostești ce doare, ce arde, ce nedreptățește. Pentru că, draga mea, uneori tăcerea nu e înțelepciune – e rana care nu se mai închide. Foto: arhiva personală

Jean Valjean a furat o pâine. Era flămând, disperat, și sistemul nu i-a lăsat altă opțiune. Pentru el, legea n-a avut nici milă, nici nuanță. A plătit cu ani de ocnă. A fost stigmatizat, urmărit, suspectat toată viața. Și asta doar pentru că a ales să nu moară de foame.

Când văd lumea bună dând ochii peste cap la Beach Please, parcă înțeleg și mai bine ruptura din societatea românească. Adicătelea, muzica trap e sus de tot în gusturile adolescenților de ceva vreme. Cu versurile alea cu tot. Nimic nou dub soare, ne pute muzica care nu ne place. Foto: Facebook Beach Please

Părinții mei au trăit împreună în căsnicie aproape 50 de ani. Cel puțin atât cât îmi aduc eu aminte, relația nu a fost doar lapte și miere, de multe ori auzind chiar cuvântul “separare” din gura unuia sau altuia. Nu au făcut-o vreodată, și pentru că modelul cultural românesc te obliga ”să stai să înduri” normalizând violența domestică până a transformat-o într-o realitate extrem de prezență și tolerată.

Draga mea dragă, Se fac doi ani de când Maica Domnului ne-a binecuvântat cu zâmbetul tău – de asta porți numele Ei. După cum ți-am spus deja, te-ai lăsat foarte multe așteptată și doar Ea a fost cea care te-a convins să ne alegi, pe mine și pe mama ta, drept părinți. Nu știu dacă înainte de vreme eram vrednic să te am, însă Buna a știut că va trimite un suflet de înger să ne încălzească sufletele. Și să ne motiveze să punem umărul mai abitir decât am făcut-o până atunci pentru o lume mai bună în care tu să te dezvolți.

Aproape de fiecare dată când public un articol sau interviu, indiferent de temă, sunt unii care simt nevoia să facă trimitere, nu cu cele mai măgulitoare cuvinte, la originile mele etnice. Moderatorii își justifica salariul înlăturând mizeria verbală și urările de a petrece o vacanță permanentă la Bug cu tot cu a mea familie, însă de multe ori o fac cu ceva întârziere astfel încât apuc să văd „drăgălășeniile” ce-mi sunt adresate. Ultimul caz este interviul pe care l-am avut la GSP pe tema rasismului din stadioane.

”Am fi putut face mai mult?” foto: Netflix / BACKGRID / Backgrid UK / Profimedia