Candidaţii din umbră

Când vorbeşti despre sistemul electoral american cu cineva care nu trăieşte în Statele Unite, adesea auzi critici care sunt legate de trei aspecte: sistemul cu două partide, votul indirect şi numărul redus de candidaţi, care ar restrânge opţiunile votanţilor.

Istoric, formaţiunile politice numite partide au apărut după anul 1790, când s-a ivit nevoia ca, într-un stat de tip republică, un grup de politicieni cu un anumit program, să fie confruntat cu opinia publică ca să legitimeze direcţia aleasă de ei prin votul susţinătorilor. 

Sau să întâlnească votul negativ, prin care proiectul de politică publică exprimat de ei să fie obligatoriu abandonat, când nu este capabil să întrunească acordul majoritar. În Statele Unite ale Americii sunt două partide dominante, cu resurse financiare ample, prezente în toate statele şi cu reţele teritoriale bine puse la punct. 

Ele ocupă majoritatea locurilor din cele două camere ale congresului. Dar nu sunt singurele şi lista partidelor politice e lungă. Pe lângă cele două partide dominante, Partidul Democrat (înfiinţat în anul 1828) şi Partidul Republican (care a luat naştere în anul 1854), un grup de alte trei partide formează ceea ce se numeşte „partide de tipul cel de al treilea partid”.

Prezent în 48 de state şi în districtul Columbia, Partidul Libertarian, înfiinţat în anul 1971 este cel mai numeros dintre cele trei şi arată o tendinţă de creştere în ultimii ani. Partidul Verde, înfiinţat în anul 1991, este prezent în 36 dintre cele 50 de state, iar Partidul Constituţiei, care a apărut în anul 1992, este înscris şi funcţionează în numai 26 de state. 

De obicei, un candidat nedemocrat şi nerepublican la preşedenţia americană, provine din aceste formaţiuni de tip „al treilea partid”. Împreună, cele cinci partide formează grupul de partide majoritare, care au organizaţii politice independente în toate sau majoritatea statelor.

Partidele minore, în număr de 29, nu sunt prezente cu structuri independente în mai multe state, sunt practic lipsite de putere şi influenţă şi nu se bucură de mare atenţie din partea media.

Înfiinţat în anul 1919 şi cu o perioadă de ilegalitate de durată limitată, Partidul Comunist American are puţini susţinători şi nu a furnizat candidaţi la alegerile din ultimele generaţii. La fel sunt Partidul “Mai întâi America” (înfiinţat în anul 2002), Partidul American Conservator (2008), Partidul Libertăţii (2010), Partidul American Populist (2009), Partidul Creştin al Libertăţii (1996), Partidul Cetăţenilor din Statele Unite (2004), Partidul Socialist al Libertăţii (1966), Partidul American Independent (1998), Partidul Dreptăţii (2011), Mişcarea Naţională Socialistă (1974), Partidul pentru Socialism şi Eliberare (2004), Partidul pentru Pace şi Eliberare (1967), Partidul Reformist al Statelor Unite ale Americii (1995), Acţiunea Socialistă (1983), Partidul Socialist USA (1973), Partidul Muncitorilor Socialişti (1938), Partidul Veteranilor din America (2013), Partidul Muncitorilor Lumii (1959), Partidul Marijuanei din USA (2002) şi alte câteva.

Chiar dacă au numele publicat în presă şi on line, „candidaţii din umbră” nu produc un impact asupra alegătorilor, dintre care cei mai mulţi îi ignoră.

Cei mai cunoscuţi candidaţi independenţi din trecut au fost Ralph Nader, promovat de Partidul Verde şi care a captat atenţia naţiunii în alegerile prezidenţiale din anul 2000 (învingător George W Bush), Virgil Goode, reprezentant al Partidului Libertarian, care a avut o participare nesemnificativă la alegerile prezidenţiale din anul 2012 (învingător Barack Obama) şi miliardarul texan Ross Perot, care în anul 1992 a obţinut 18,9% din voturi, cele mai multe sustrase din electoratul republican şi independent, prin care a contribuit la victoria lui Bill Clinton. Nader a fost şi candidat total independent pentru postul de preşedinte în anii 2004 şi 2008.

În prezentul ciclu electoral pentru desemnarea unui preşedinte, un număr mare de indivizi şi-au anunţat candidatura cu speranţa de a deveni viitorul preşedinte al naţiunii, dar - încă de la început – prin procentele foarte reduse de susţinători, ei se definesc ca nişte “candidaţi din umbră”, ignoraţi de marele public. Fără expunerea din articole şi fără participare la dezbaterile televizate (numai candidaţii care întrunesc minimum 1% de voturi în trei sondaje de opinie sunt admişi), aceşti candidaţi devin şi mai obscuri, pe măsură ce campania înaintează şi atenţia publicului se fixează pe candidaţii de pe scena luminată a publicităţii.

Din rândurile democraţilor, pe lângă cei trei candidaţi principali Hillary Clinton, Bernie Sanders şi Martin O’Malley, s-au înscris Morrison Bompasse, Willie Carter, Harry Brown şi alţi zece îndrăzneţi, de care foarte puţini au auzit.

Mai mulţi republicani se adaugă listei de candidaţi din acest an, între care Kerry Bowers, retras din forţele aeriene, Michael Peyto, om de afaceri, K. Ross Newland, pastor, activistul Eric Cavanaugh, Velma Kittington, veterană retrasă din marină şi alţi vreo optsprezece.

Ca opţiuni de tip „al treilea partid” sunt înscrişi libertarienii Dr. Marc Feldman, Derrick Michael Reed, Steve Kerbel şi încă şase candidaţi, de la Partidul Verde vin Dr. Jill Stein şi Cynthia McKinney, iar Partidul Constituţiei se prezintă cu JR Myers, Scott Copeland şi Chad Koppe.

Un grup mare de independenţi de orice partid, de peste 30, are în frunte pe Robert Dionisio, Shawna Sterling şi Ed Baker, tot din categoria celor care sunt cunoscuţi numai în cercul lor, au susţinere limitată şi nu pot pătrunde în “grupa mare” a candidaţilor cu şansă adevărată.

Chiar dacă au numele publicat în presa print şi online, „candidaţii din umbră” nu produc un impact asupra alegătorilor, dintre care cei mai mulţi îi ignoră.

În prezentul ciclu electoral pentru desemnarea unui preşedinte, un număr mare de indivizi şi-au anunţat candidatura cu speranţa de a deveni viitorul preşedinte al naţiunii, dar - încă de la început – prin procentele foarte reduse de susţinători, ei se definesc ca nişte „candidaţi din umbră”, ignoraţi de marele public.

Un grup mai bizar este cel al candidaţilor pereni, care îşi încearcă şansele în alegeri de diferite nivele şi nu se lasă descurajaţi de primele insuccese. Aşa a fost exemplul lui John H. Cox, comentator politic de radio, care a avut o tentativă de a deveni alesul republican la alegerile prezidenţiale din anul 2008, după ce a încercat – tot fără succes – mai înainte să fie ales congresman, senator sau ocupe posturi administrative în statul Illinois.

Liderul Partidului Comunist al Americii, Gus Hall, a făcut patru încercări de a deveni preşedintele ţării, în anii 1972, 1976, 1980 şi 1984.

Foto bang2write.com

Socialistul Eugene V Dibbs, care a reprezentat Partisul Socialist Democrat, a avut tenacitatea de a-şi pune candidatura la cinci alegeri prezidenţiale, între anii 1900 şi 1920, iar fostul diplomat, afro-americanul Alan Keyes, de orientare republican conservatoare, a candidat în anii 1996, 2000 şi 2008.

Care este motivaţia acestor oameni, despre care este logic să crezi că nu sunt nici ei convinşi că au o şansă reală să obţină un succes electoral, atunci când fac încercarea? Cei mai mulţi caută audienţe pentru mesajul lor politic şi – chiar dacă nu au acces la media naţionale – sunt satisfăcuţi de şansa de a se exprima şi a deveni cunoscuţi în limitele regiunii în care trăiesc. Pentru unii, participarea electorală, chiar dacă nu are succes, poate deveni o poartă de intrare pentru o carieră politică viitoare. Alţii urmăresc să convingă publicul să susţină schimbarea pe care ei o propun, aşa cum este liberalizarea consumului de marijuana, deja legalizat în trei state americane.

În critica sistemului politic american, ca fiind unul rigid şi exclusivist, permiţând prezenţa şi participarea a numai două partide, este strecurată eroarea de a nu fi informat despre existenţa celorlalte partide mai puţin cunoscute. Faptul că aceste partide rămân, ca şi mulţi candidaţi, “în umbră”, are două explicaţii. Prima este legată de potenţialul partidului, care nu poate face o concurenţă celor două organizaţii politice dominante, iar cea de a doua este modul cum se atribuie reprezentarea în forul legislativ a politicienilor care participă la alegeri. Spre deosebire de multe alte ţări, în care sistemul politic acordă locuri parlamentare şi partidelor care pierd alegerile, după un calcul legat de procentajul voturilor, sistemul american se conduce după principiul : „câştigătorul ia totul”. Prin acest mecanism, formaţiunile politice pierzătoare nu se aleg cu nimic şi – deci – nu pot face progrese de la un ciclu electoral la altul, rămânând necompetitive.

Alegerile prezidenţiale nu duc lipsă nici de candidaţi şi listele din campania de curând începută sunt umplute de câteva duzini bune de înscrişi. Dintre ei, un număr limitat trec proba care le îngăduie accesul la atenţia publicului alegător, ceilalţi, cei mai mulţi, rămânând „candidaţi pe hârtie”, cantonaţi într-o zonă pe care nu o ating reflectoarele presei şi televiziunii.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp