De ce își pedepsesc românii copiii. Cazul Bodnariu deschide o discuție delicată pentru mulți părinți

Avem o cultură educaţională care promovează un stil de educaţie bazat pe pedepsă şi pe critică. În România zilelor noastre, copiii încă sunt loviţi de către părinţi atunci când se comportă nepotrivit. Patru din zece părinţi recunosc abuzul fizic asupra copiilor şi 6 din 10 copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor. 

Sunt încă mulţi părinţi care solicită să primească informaţii despre metode severe de educare, de tip „reţetă”, care să genereze rezultate imediate şi stabile în timp pentru gestionarea comportamentelor problematice ale copilului (65%). 

Tot ei sunt cei care asociază atitudinile parentale calde, suportive şi atenţia la nevoile copilului, cu răsfăţul sau pierderea autorităţii parentale, afirmând că, deşi nu se simt bine certând sau lovind copilul, „la nevoie”, au mai multă încredere în aceste „măsuri educaţionale” (58%). (Salvaţi Copiii, 2013). 

De ce adoptă părinţii „soluţia de tip pedeapsă” în educaţia copiilor ?

Ei înşişi au primit acelaşi „tratament” când au fost copii. Folosirea pedepsei a fost şi este un comportament larg acceptat în cultura noastră educaţională, existând convingerea că, folosită „moderat, din când în când” nu are nici un efect negativ. O mare parte dintre noi, adulţii, am beneficiat de un model de educaţie care se baza pe dominare, ruşinare şi culpabilizare. De foarte multe ori am trăit teama de a nu pierde aprecierea adulţilor importanţi pentru noi sau anumite privilegii. Acestea au fost metodele prin care am fost constrânşi să ne supunem şi am primit educaţia pentru viaţă şi tot ele sunt cele care acum ne influenţează într-o măsură destul de mare comportamentul prezent.

Dorinţa de a corecta imediat comportamentul nepotrivit al copilului. Pedeapsa îi oferă imediat părintelui efectul magic (stoparea comportamentului nepotrivit), dar îl îndepărtează de ceea ce este mai important în rolul său de părinte. Concentrarea exclusivă pe momentul prezent (ex. acum trebuie să înceteze cu plânsul) îl îndepărtează pe părinte de scopul principal al educaţiei care presupune acţiuni cu focus pe termen lung. Ceea ce fac astăzi trebuie să fie un exerciţiu pentru ce aş dori să ştie copilul meu peste 20 de ani, când se va afla într-o situaţie similară.

Foto: Guliver Getty Images

Tendinţa de a amâna intervenţia în situaţiile în care copilul manifestă un comportament nepotrivit, până în momentul în care situaţia devine intolerabilă. În situaţiile de criză, creierul emoţional al părintelui preia controlul şi probabilitatea de a recurge atunci la pedeapsă este foarte mare. Când suntem stresaţi, răspundem la situaţii cu ajutorul creierului emoţional. El ajută corpul să se pregătească pentru a face faţă situaţiilor dificile. Reversul medaliei este faptul că această parte a creierului nostru acţionează pe principiul „rezolvării imediate a situaţiei dificile”. Cu alte cuvinte, atunci când creierul emoţional preia controlul, ne piedem abilitatea de a mai gândi logic, de a mai reflecta la consecinţele viitoare ale propriilor noastre comportamente deoarece creierul raţional este subcircuitat. Aşa se explică de ce în anumite momente când simţim ruşine, frică, furie, reacţionăm într-o manieră agresivă (lovim, ţipăm, etichetăm), spunem lucruri pe care, după ce intensitatea emoţiei scade, le regretăm.

Interpretează comportamentul nepotrivit al copilului ca pe un atac la persoană sau un afront la adresa autorităţii parentale (ex: „O face special să mă enerveze!”; „Nu mă respectă!”). În realitate comportamentul unui copil răspunde la o nevoie. Orice comportament nepotrivit arată nivelul achiziţiilor pe care copilul le are în momentul respectiv. De exemplu, faptul că trânteşte jucăriile pe care nu reuşeşte să le asambleze, nu înseamnă că vrea să îl înfurie pe părinte, ci doar că de acest tip de comportament dispune el în acel moment pentru că maniera asta de exprimare a furiei a exersat-o cel mai des. Interpretările personale nu-i permit părintelui să vadă care este nevoia de învăţare pe care o semnalează comportamentul copilului şi ce alternative de comportament ar trebui să încurajeze pentru a elimina trântitul jucăriilor (ex. exprimarea furiei prin cuvinte „sunt furios” şi adoptarea unor comportamente de liniştire - îndepărtarea de locul respectiv pentru câteva minute, respiraţia profundă, etc.).

Existenţa unui tipar de interacţiune. De exemplu, părintele solicită copilului să strângă jucăriile după ce s-a jucat cu ele, iar acesta refuză. După mai multe solicitări, adultul ridică tonul şi ameninţă copilul că îi va lua jucăriile. Abia în acel moment copilul face ceea ce i se cere. Din această situaţie, copilul învaţă să se supună solicitării adultului doar atunci când ameninţarea este prezentă, iar adultul învaţă să folosească pedeapsa (ridicarea tonului, ameninţarea) pentru a obţine complianţa copilului.

Este pedeapsa o soluţie? Categoric, NU! Un proces de educaţie eficient este cel care îi oferă copilului posibilitatea de a-şi exersa comportamentele responsabile de la o vârstă cât mai fragedă, de a face alegeri şi de a trăi consecinţele care rezultă din aceste alegeri. Acest tip de abordare poartă numele de disciplinare sau învăţare comportamentală.

Disciplinarea ca alternativă sănătoasă la pedeapsă

Disciplinarea este un antrenament pentru viaţă. Creează condiţiile optime pentru exersarea comportamentului responsabil: copilului i se oferă posibilitatea de a alege cum să se comporte, dar şi de a-şi asuma totodată consecinţele propriului comportament. Acest tip de educaţie oferă cadrul oportun pentru dezvoltarea abilităţilor de autocontrol şi în special a abilităţii de gândire la consecinţe pe care se sprijină autocontrolul la vârsta adultă – „Pentru că nu ne comportăm cum ne vine, ci aşa cum se cuvine!”

Pedeapsa se bazează pe puterea de care dispune părintele (care rezultă atât din statut cât şi din resurse) şi îl constrânge pe copil să îşi schimbe comportamentul.

Disciplinarea pune accent pe învăţare, pe obiectivele pe termen lung, pe ce ar avea nevoie copilul să înveţe într-o anumită situaţie, astfel încât, peste 20 de ani când părintele nu va mai fi alături de el, să aibă capacitatea să răspundă într-un mod adaptativ la situaţiile dificile din viaţă.

Pedeapsa se concentrează asupra a ceea ce a făcut greşit copilulul şi îl face să se simtă umilit pentru nereuşita lui.

Disciplinarea oferă un mediu structurat de învăţare care îi permite copilului să ştie de fiecare dată ce urmează să se întâmple sau ce se aşteaptă de la el. Instrumentele pe care le foloseşte disciplinarea (reguli, rutine, consecinţe logice) oferă predictibilitatea şi structura de care un copil are nevoie pentru a se simţi în siguranţă.

Pedeapsa alterează modul în care un copil percepe relaţia cu părinţii lui (relaţia este văzută ca fiind impredictibilă şi el este nevoit să consume multe resurse pentru a încerca să se simtă în siguranţă (devine hipervigilent la reacţiile emoţionale ale părinţilor, devine hipercompliant sau extrem de provocator).

În disciplinare, există o legătură logică între comportament şi consecinţă. De exemplu, dacă adolescentul întârzie şi nu respectă ora stabilită, o consecinţă logică ar fi să îi diminuaţi timpul alocat următoarei ieşiri cu atâtea minute cu cât a întârziat. („Ai întârziat 10 min. peste ora alocată, mâine vei sta cu 10 minute mai puţin!”).

Pedeapsa este arbitrară, se aplică după bunul plac al părintelui şi nu are nicio legătură logică cu comportamentul. („Pentru că ai întârziat, nu mai ai voie la calculator toată săptămâna!”).

Disciplinarea se adresează comportamentului şi nu persoanei copilului.

Pedeapsa nu face distincţia între comportamentul copilului şi persoana lui. Asta se întâmplă atunci când îl lovim, ţipăm la el, îl etichetăm sau îi retragem privilegiul de a face activitatea care îi place cel mai mult.

Bibliografie:

1. Abuzul şi neglijarea copiilor. Studiu sociologic la nivel national, 2013, Salvaţi Copiii, Direcţia Protecţia Copilului – Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale și Persoanelor Vârstnice;

2. Ghid pentru dezvoltarea relaţiilor sănătoase între părinţi şi copii. O abordare pozitivă bazată pe respectarea drepturilor copiilor, Salvaţi Copiii România, 2012

3. Kamins, M., Dweck, C. (1999). Person versus process praise and criticism: Implications for contingent self-worth and coping. Developmental Psychology 30(3), 835-847.

4. Straus, M. A. (2003). Demystifying the defenses of corporal punishment. In: Straus M. A; (ed). The primordial violence: Corporal punishment by parents, cognitive development, and crime. Walnut Creek, C.A: Alta Mira Press, 19-33.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp