Foto: Profimedia Images
Un prieten îmi povestea cum, alături de alţi doi colegi se plângeau, pe aeroportul din Oslo, că trebuie să se întoarcă dintr-o ţară ca Norvegia în haosul bucureştean. Bineînţeles, orice comparaţie între locul de unde plecau şi ţara noastră era net în favoarea celui dintâi, aşa că, foarte curând, deprimarea era pe cale să-i cuprindă pe cei trei.
Pe geamul avionului care trebuia să-i aducă acasă, prietenul acesta a zărit o altă aeronavă pe care era inscripţionată denumirea companiei care o deţinea: „Ethiopian Airlines”. Aşa că le-a propus colegilor să-şi imagineze că ar trebui să se întoarcă acasă cu celălalt zbor. Zâmbetele au revenit imediat pe chipurile tuturor şi destinaţia România li s-a părut, brusc, plăcută.
Aşa cum e ea, nici prea-prea, nici foarte-foarte, măcar o dată pe an, când e ziua ei, declar că iubesc România!
Da, ştiu, sistemul public nu funcţionează cum ar trebui. Ne-am împrumutat şi ne împrumutăm doar să plătim salarii unor nababi de la stat şi să plătim dobânzi la împrumuturile luate pentru ei. Funcţionarii de la stat par mai degrabă deranjaţi când ne facem apariţia, umili, în faţa ghişeelor care le dau sentimentul că sunt nişte regi în sala tronului. Majoritatea politicienilor se comportă ca şi cum nu trebuie să servească cetăţenii care le-au dat puterea, ci sunt într-un permanent război de gherilă cu noi. Ne zâmbesc mieros numai când trebuie să vină cu mâna întinsă pentru o ştampilă din 4 în 4 ani.
Dar chiar dacă iubesc România, nu simt mândria de a fi român.
Nu-mi place să mă amăgesc cu „povestiri istorice”. O mie de ani nu am ştiut ce e statalitatea fiindcă am fost incapabili să ne organizăm mai departe de mici „ţărişoare” prin jurul Carpaţilor. Când Ștefan ridica o mănăstire, florentinii dănţuiau în sălile Palazzo Pitti. Când Mihai Viteazul îşi împlinea „pohta ce-am pohtit” şi, pe urmă, era trădat chiar de-ai săi, corăbiile englezeşti cutreierau mările şi oceanele, iar spaniolii cărau aurul sud-american cu galerele. Când făceam Mica Unire, eram în topul analfabeţilor Europei şi ţăranii noştri mureau de scorbut. Să nu uităm „măreaţa” perioadă interbelică, atunci când corupţia era în floare, se furau în neştire banii pentru armată, Ion I. C. Brătianu vindea demnităţile publice ca odinioară fanarioţii, iar legionarii ucideau după bunul plac. De glorioasa industrie socialistă, care vindea pe câţiva dolari produsele româneşti pentru a gâdila orgoliul unui cizmar paranoic nu are rost să mai adaug nimic. Şi nu, nu e o laudă să nu ai datorie externă când oamenii suferă de foame şi frig, iar fabricile ţi le-ai distrus fiindcă nu ai mai avut ce investi.
Mă bântuie ceea ce am aflat în urmă cu câteva luni despre superba bisericuţă din Densuş, probabil cel mai vechi lăcaş de cult din ţara noastră şi unul dintre locurile Haţegului care mi se par magice. Pe la 1864, comunitatea locală voia să o dărâme şi să ridice pe locul ei şi cu materialele refolosite, una nouă şi mai încăpătoare. Au strâns fonduri şi erau cât pe ce să o pună la pământ. Printr-un concurs de împrejurări, Academia de la Budapesta a interzis demolarea, constatând valoarea istorică a bisericii. Menţionau în raport slujbaşii Comisiei Arheologice faptul că preoţii români nu se preocupau de educaţia enoriaşilor, cerându-le doar să se roage şi să facă pomeni.
Aşa că hai să fim sinceri: astăzi trăim cel mai bun moment în care se află România. Ni se datorează şi nouă, acestei generaţii, faptul că stăm la mesele celor bogaţi, către care am privit cu jind ultimele două secole. Le luăm şi banii, nu puţini, câteva miliarde de euro anual pentru a construi autostrăzi, şcoli şi a salva monumente istorice precum biserica din Densuş.
E, totuşi, prea puţin pentru a simţi mândrie.
Dar, simt că va fi loc de mândrie peste o generaţie. Doar că, pentru asta, ar trebui să nu ne mai strigăm mândria asta fără motiv, să nu mai credem în basmele unor politicieni care se prezintă drept salvatorii naţiei după ce şi-au bătut joc de ea decenii la rând, să ne ajutăm, să ne lăudăm cu România când ştim să scriem corect româneşte, dar nici să nu râdem de cei care nu o fac, să ne ştim locul, dar să luptăm pentru a ajunge mai sus, să muncim, să nu mai credem că ştim totul când nu am mai deschis o carte de ani de zile şi să ne sprijinim copiii să construiască România care ne-ar face cu adevărat mândri.
Trăiască România!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ce draq înseamnă a fi român? Ce avem așa aparte și “neîmprumutat” de la alții din jur de să fim așa mândri?