Fericirea de a găsi un prost mai mare ca tine

Este sezonul examenelor naționale, moment în care pendulăm între elan ceapist și depresie închipuită: înghesuim, uneori în aceeași frază, școlile care au depășit planul la note de 10 (felicitări, excepțional, la mai mare, voi sunteți viitorul, copii!) cu dezastrul generalizat din educație (e jale, nu se mai învață nimic, desființarea școlilor, demisia profesorilor, plecați, copii, în altă țară!)

În această perioadă, n-aveți cum să vă feriți de tradiționala știre cu perlele de la evaluarea națională sau de la bac. E momentul acela în care se recită la TV cu intonație niște prostioare scrise de elevi în lucrările de examen. Ni se face complice cu ochiul, spre destindere și amuzament: vedeți ce proști sunt ăia? Scopul este să ne facă pe noi să ne simțim mai bine, pentru că avem, iată, garanția că sunt alții mai proști decât noi pe lumea asta.

Știrea cu perlele este cel mai bun diagnostic al felului în care noi, adulții din România, ne educăm tinerii. Suntem prea nerăbdători să-i facem de rușine și prea puțin dispuși să le explicăm lumea în care intră.

Așa ne-am învățat.

Cei mai mulți ne-am format în școala comunistă, unde panoul de onoare coexista cu metodele primitive de umilire a elevului, de la bătăile cu rigla la palmă, la scoaterea la careu sau plimbarea celor turbulenți cu o pancartă legată de gât pe care un educator sever scrisese „Rușine! Cine va face ca mine ca mine să pățească!”

Multora ni se pare, de aceea, normală umilirea în scop didactic. Ce vrem să obținem? Sperăm că elevul se va îndrepta? Că-și va da seama de greșeli și, sub imperiul rușinii, nu le va mai repeta? Sau, dimpotrivă, este o plăcere sadică a noastră, a adulților României, de a le mai trage un perdaf ăstora mici, o revanșă târzie a unor suflete bătrânicioase și frustrate?

Ne distrăm pe seama „perlelor” comise de tânăra generație, cu aceeași ipocrizie cu care ne extaziem în fața rezultatelor olimpicilor. Nu suntem în stare de mai mult. Nici ca școală, nici ca societate. 

Când eram profesor debutant, mi-au dat o clasă „de tâmpiți”, pe care nimeni n-o voia. Îi condamnaseră de la început la ratare. Copiii ăia știau că sunt o clasă problemă și încercau să-și confirme renumele. Luaseră din școală idei alandala, pe care le combinau cu citate din școala vieții, ca-ntr-un poem dadaist. Nu mai știu ce cerea programa la a XI-a, dar cât am stat în liceul ăla am citit cu ei din poeți la fel de dezorientați și de învinși. Erau atât de surprinși că nu sunt singuri și că viața lor haotică are un sens, pe care alții, înaintea lor, l-au pus pe hârtie, încât uitau să și fumeze.

În scoica minții lor, copiii au o perlă pe care dascălul are datoria să o descopere. Nu există minți sterpe, doar dascăli lipsiți de răbdare. Nu există elevi proști, doar elevi al căror potențial nu a fost valorificat cum trebuie. Fiecare copil are dreptul să strălucească. Este datoria adultului să-l pună pe drumul corect pentru a-și găsi fericirea. Unul și-o poate găsi în literatură, altul în matematici, altul în muzică sau poate în grădinărit.

Din păcate, avem prea puțin tact pedagogic și prea mulți nervi. Suntem prea puțin aplecați spre construcție și prea des dispuși la izbucniri vitriolante. N-avem timp să îndrumăm, dar găsim timp să condamnăm. N-avem curajul să admirăm, dar suntem gata să arătăm cu degetul. Oricine reușește să facă ceva bun e întâmpinat cu un cor de bombăneli și cu ochi dați peste cap. Suntem genialoizi în singurătatea noastră, dar incapabili să facem echipă sau să coagulăm o societate bazată pe meritocrație.

Nu încercăm să fim mai buni, ci ne pierdem vremea încercând să arătăm că alții sunt mai proști. Trăim o satisfacție nemăsurată atunci când moare și capra vecinului. Și toate astea vin din educația pe care am primit-o și pe care continuăm să o dăm copiilor noștri.

Nu-i de mirare că mulți copii termină școala cu un acut sentiment că sunt abandonați de familie, de școală, de societate. Ajung în fața colii albe și scriu „perle” născute uneori din bezna minții lor, alteori din revoltă și frustrare. Fac mișto de noi, cei care facem mișto de ei, la un examen al maturității pe care întreaga societate l-a picat deja. Mai târziu devin adulți care se vor p... în el de vot și vor pleca din țară.

Ce-i de făcut? Reforme în Educație s-au tot lansat, fără niciun rezultat. Nu e nevoie de încă o reformă, care să scoată sau să mai adauge o oră în plus la „curriculum”, ci de o curățenie generală. Iar curățenia trebuie să și-o facă în primul rând breasla: miile de profesori minunați pe care-i are această țară, generoși și pasionați de meserie, trebuie să prindă curaj și voce. Altfel, cancerul imposturii academice - al tezelor copiate, al doctoratelor plagiate, al titlurilor de grad luate cu sacoșa, al diplomelor false obținute la școala de partid, al dascălilor fără chemare trimiși să predea doar pentru că n-au găsit alt job, al analfabeților puși să conducă școli pentru că sunt pila inspectorului general, al directoarelor care iau șpăgi ca să-ți admită copilul la școală - va face imposibilă orice fel de însănătoșire a acestei țări. Copiii au nevoie de modele pe care să le admire și să le respecte. Să le scoatem în față! Altminteri, îi învățăm pe cei mai tineri decât noi de la început cu corupția și cu impostura și după aceea - supremă dovadă de cruzime și cinism - mai și râdem de ei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp