Am rulat, în fața a 40 de tineri profesori – majoritatea debutanți, un videoclip cu elevi de clasa I, solicitați să aranjeze cronologic o serie de imagini și să construiască o poveste. Fiecare a fost lăsat să termine în ritmul lui și ascultat, individual, în logica propriei înlănțuiri de idei.
Erau diferențe evidente de ritm de lucru, de coerență și bogăție în exprimare. Și mai vizibilă era răbdarea învățătorului de a scoate povestea din fiecare, de a produce lanțul de conectori logici în evocarea faptelor imaginate de ei.
I-am lăsat pe colegii mei profesori să vadă filmul până la capăt și i-am rugat să spună ce e cu băiețelul din dreapta imaginii, cel mai fâțâit dintre toți – unul care intervenea insistent peste ceilalți și își tot schimba locul pe scaun. Părerea unanimă a fost că Toma este indisciplinat, lipsit de considerație și atenție; că trebuie mustrat și corectat, public, peste ceilalți, cu ”Fii cuminte! Fă liniște! Îi deranjezi pe colegi!”.
Niciunul din proaspeții absolvenți – unii chiar de 3 ani la catedră – nu a observat, preț de 25 minute, cât a rulat filmul, că Toma terminase primul sarcina, cu mare ușurință, viteză și abilitatea de a spune povestea coerent, expresiv și logic, dintr-o suflare, învățătoarei. Și după ce acest lucru a fost indicat, derulând imaginile înapoi, votul unanim a fost pentru apostrofarea lui.
Nu m-au surprins concluziile – am văzut ”filmul” ăsta prea adesea în ultimii 20 de ani – ci vârsta profesorilor capabili de o astfel de sentință. Eram aproape sigură că niște oameni sub 25 de ani văd limpede dimensiunea individuală a învățării și mai ales nedreptățile în numele ”liniștii din oră”.
Toma este la vârsta în care jocul minții și frenezia propriilor raționamente nu fac pauză de dragul jocului social. Cu alte cuvinte, Toma nu știe încă să își pună creierul pe stand-by până răspund ceilalți, că așa e politicos. Are nevoie de hrană, de stimuli, trebuie ocupat cu lucruri relevante, care îi aduc lui bucurie și semnificație. Are nevoie de un drum care îi solicită operații ale gândirii mai sus de selecția cronologică a unor fapte.
Mingea este deci în terenul învățătoarei care, în ierarhia operațiilor propriei gândiri, trebuie să facă următorul pas, adică să ridice sensibil bariera care îi provoacă băiatului exact acea doză de tensiune cognitivă care să îi întrețină plăcerea de a evolua.
Mai mult, în fiecare dintre ceilalți copii e un Toma: adică un om cu ritm diferit de interpretare a datelor, de analiză și punere într-un model logic. Mintea fiecăruia e o rețea cu un design original de trasee pe care ideile circulă, să spunem, cu tot felul de mijloace de transport. Rămânând în logica aceasta simplă, unele ajung mai devreme la destinație, altele încet și sigur, altele rămân pentru o vreme în trafic etc. Pentru fiecare situație, e nevoie de intervenții anume.
În școala românească se scrie mult și obsesiv în caiete, se transcriu rezolvări de exerciții cu duiumul, dar se gândește prea puțin cu voce tare.
Ce se întâmplă, de regulă, într-o astfel de clasă – în contextul nostru cultural de școală și învățare? Până sarcina e îndeplinită de fiecare, ceilalți așteaptă. Sau, ca să le câștige tăcerea sau așa-zisa ”cumințenie”, învățătorul își înglodează copiii mai iuți în ”lucru suplimentar” – adică încă vreo 5 fișe, fără selecție de raționamente sensibil superioare sau interes autentic al copilului – ci pur și simplu ceva mai mult, deci mai greu.
De fapt, sindromul acesta al învățătorului care ”dă mult de lucru” sau pune în ghiozdanele copiilor 5-6 culegeri și auxiliare este butonul nostru de panică în educație. Este cel mai clar indicator al lipsei noastre de cultură despre gândire, învățare - despre modul în care mințile cresc. Lipsește metodica formării conceptelor și a dezvoltării limbajului.
În școala românească se scrie mult și obsesiv în caiete, se transcriu rezolvări de exerciții cu duiumul, dar se gândește prea puțin cu voce tare.
Când nu știi să propui un traseu cognitiv care dezvoltă raționamente treptat, faci ce fac mulți profesori cotați bine la bursa părerismelor din cartier: creezi senzația că ”e mult de lucru”, că programele sunt ”stufoase”, că oboseala temelor pentru acasă este criteriul reușitei, că, desigur, copilul are nevoie de meditații. Că să camuflezi și mai bine lipsa de pedagogie și cultură în general, te străduiești să fii sever, să disciplinezi și să rușinezi comportamente cât mai des, ca să ții în strânsoarea disimulărilor tale orice minte care, doamne-ferește, s-ar putea întreba fără să fie invitată.
Protagonistul nostru ”agitat” din film va învăța în curând să se dea pe brazdă, ca mulți alții: să gândească atât cât i se cere, să își țină ideile în frâu, să facă liniște. Când silești mintea pe traseele execuției și în ritmul sincron al unei majorități comode, arunci, de fapt, copiii jos, pe drum, din căruță. Le transmiți că sunt inadecvați, îi înveți să se plictisească sau educi gustul resentimentelor de tot felul.
Trăim într-o Românie însăilată de oameni care gândesc puțin. Una care e încă hrănită – și la scară mică, în sala de clasă, și la scara mesajelor politice, cu ideea de liniște. O liniște extrem de periculoasă, una care potolește efervescența creierelor, una care îi învață pe oameni că, dacă iau atitudine, sigur deranjează pe cineva.
Toată lumea vrea să fie liniște. O liniște extrem de periculoasă, una care potolește efervescența creierelor, una care îi învață pe oameni că dacă iau atitudine, sigur deranjează pe cineva.
La o altă întâlnire cu profesori, o doamnă mi-a spus că e imposibil să faci tratare diferențiată într-o clasă cu 30 de elevi. Că nu ai de ales decât să impui un ritm – unul pe care cei mai iuți să îl urască, pentru că îi plictisește, iar cei greoi să îl ia ca măsură a lipsei lor de valoare. Da, în principiu, sistemul public asta face: impune, artificial, o medie care nivelează, pentru că în economia intereselor statului, de regulă, rezultatele instruirii sunt, probabilistic, mai bune, așa.
Problema noastră este însă că și această medie este calculată greșit – după standarde de performanță care nu vizează calități ale gândirii, adâncimi de raționament sau eficiență logică. Și cu atât mai mult este vorba de o problemă de securitate și integritate a noastră, ca națiune, să nu fim în stare să emancipăm pedagogiile care construiesc gândirea – cu tot cu rațiunile după care tipărim manualele sau concepem itemii din testările naționale.În loc să învățăm mult, am putea să învățăm bine.
Dincolo de problemele sociale ale sistemului, de necazurile profesorilor cu salarii mici sau ale resurselor materiale slabe, ne sabotăm păstrând construcții curriculare aberante – cu număr mare de discipline care nu cresc, ci pun minți în așteptare, le trimit să se plictisească sau să se îndoiască de sine.
Nu avem rigoarea conceptelor, fluența în exprimare și construcția raționamentelor logice ca prioritate.
De aceea, valul cel mai rece al declinului gândirii noastre trebuie că se resimte la nivel universitar, unde distinși profesori și academicieni sunt nevoiți să tacă, – de la an la an și din din ce în ce mai filozofic - pe tema jenantei pregătiri a studenților proaspeți de an I, incapabili să articuleze coerent o idee, dar încă suficient de buni să mențină mecanismele de care ne-am agățat carierele și existența.
Copiii ca Toma, învățați să fie cuminți de mici, să gândească atât cât e sarcina sau cât poate o medie ipotetică, sunt numai buni pentru interesele noastre de salariați,dar un dezastru pentru karma noastră națională, pentru că prin ei sacrificăm sistematic șansa emancipării noastre.
Trăim într-o Românie însăilată de oameni care gândesc puțin. Una care e încă hrănită – și la scară mică, în sala de clasă, și la scara mesajelor politice, cu ideea de liniște.
Toată lumea vrea să fie liniște. O liniște extrem de periculoasă, una care potolește efervescența creierelor, una care îi învață pe oameni că, dacă iau atitudine, sigur deranjează pe cineva.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cateodata mai mult si mai greu sunt singurul lucru care poate fi facut.
Liceul pe care l-am terminat in 2000 era unul considerat de super elita; a implinit anul trecut 150 de ani de existenta, si a fost o adevarata reuniune de clasa. Elevi si profesori, ma rog, o bucurie.
Clasa mea era mate info, deci elita elitelor - ultima medie de intrare fusese 9.57. Si am ramas foarte buni, dar extrem de nedisciplinati: zgomotosi, chiulangii, nu nerespectuosi, dar foarte greu de tinut in mana.
Vorbeam, deci, la reuniune cu o profesoara de informatica despre exact ce descrieti dumneavoastra si imi spunea ca primul lucru care a fost extrem de dificil pentru ei (colectivul de profesori de altminteri extraordinar pe care l-am avut) a fost sa rupa clasicul - copil rau==copil care nu invata. Si aici nu era vorba de un Toma, era vorba de 35.
Imi povestea ca acesta a fost primul 'soc'. Eram uniform atat de buni la invatatura, incat ne plictiseam extraordinar de repede, si incepeam sa facem nefacute. Ca si generatia cu exact patru ani mai mare decat noi, eram un colectiv ciudat si foarte strans. Nu erau 'gasti' in clasa, era numai una, si eram toti.
Decizia luata in corpora de profesorii nostri, una pe care o experimentasera cu fosta clasa B a fost totul mai mult si mai greu, si mult peste programa. Pentru ca, imi explica ea, nu poti sa selectezi brutal (pentru ca admiterea era brutala) un grup de elevi cu inteligenta mult peste medie, apoi sa te tii de o curicula normala.
Nu ne-au inglodat niciodata in teme, dar ce se facea la clasa la mai toate materiile era mult peste normal, si fiecare profesor isi stia 'musteriii', adica acei elevi care aveau aplicatie pentru o disciplina sau alta, si, mai tarziu, intr-a XI-a si a XII-a, pe cei care aveau sa dea la facultati 'exotice' - drept, medicina, arhitectura (noi fiind mate-info, s-a presupus, corect, ca vom merge mai departe in Poli).
De chiulit, tot chiuleam, si nu imi aduc aminte sa fi fost vreodata chiar liniste in clasa, insa era un dialog intre noi si cei de la catedra, si era interesant de vazut, de exemplu, o ora de istorie. Bineinteles ca ni se spuneau date, nume si locuri, dar mare parte a orei era dedicata discutiei contextului in care avusese loc un eveniment, de exemplu, care era dimensiunea 'personala' a celor care il provocasera, etc.
Iar noua nu ni s-a parut niciodata mult si greu, desi la info se faceau la clasa subiecte de olimpiada, la fel si la mate, pana si la umanioare se facea mai mult - nu aveam termeni de comparatie. Ne-am dat seama ca mediul nostru din liceu era complet anormal abia la facultate - alt proces competitiv, teoretic, din nou o selectie a elitei.
Nu cred, deci, ca pentru un copil mai rapid in gandire decat ceilalti exista alta solutie decat un pic mai mult si un pic mai greu; daca nu faci asta, asa cum bine spuneti, copilul se plafoneaza.
Dumneavoastra vorbiti de un elev de clasa I. Bineinteles ca el nu trebuie certat, dar poate fi intrebat, cu blandete, ce ar vrea sa faca (poate sa deseneze, de exemplu, eventual sa isi deseneze propria povestioara, ca sa ramana in tema), si i se poate spune, in termeni pozitivi ca este foarte frumos sa ii respecti pe ceilalti.
Aceasta nu este o apostrofare, iar respectul fata de grup si rabdarea sunt totusi lucruri pe care copilul trebuie sa si le insuseasca, chiar daca nu in numele linistii.
Subiectul orei era stabilirea unui punct de reper fizic; s-au prins repede, s-a facut galagie, asa ca m-am gandit sa le schimb un pic perspectiva, si chiar (hehe) punctul de reper.
I-am intrebat - OK, daca un tren trece pe langa un pom (punct de reper stabil), cu o anumita viteza, cu ce viteza se misca pomul fata de tren (punct de reper in miscare, nu era in programa pentru ora respectiva)?
Cum sa se miste pomul doamna, hahaha, hihihi.
Pai, zic eu, hahaha si hihihi, hai sa vedem. Veniti incoace (i-am selectat pe cei agitati doi elevi). Tu, Gigel stai pe loc, tu Ionel mergi pe langa el. Gigele, ti se pare ca Ionel se misca?
Da, doamna.
Dar tie, Ionele, din mers ti se pare ca Gigel se misca?
Stupoare, si liniste.
Da, dar el sta pe loc...
Nu conteaza; din punctul tau de vedere, daca tu esti reperul, Gigel se misca. Asa se misca si pomul fata de tren, cand te uiti pe fereastra...
Acela a fost momentul in care a intrat directorul si a inceput sa tipe ca aude tropaiala, ce-i asta, de ce alearga elevii prin clasa? Adevarat, Ionel luase un pic de avant, nu mergea molcom :P I-am explicat ca faceam un experiment si putem sa il discutam la cancelarie
Insa el nu voia la cancelarie, voia atunci si acolo, exect cand reusisem sa le captez atentia zbanghiilor. Omul prinsese avant, si mi-a livrat pe un ton care cred ca s-a auzit pana la Pitesti, o diatriba despre cum tot pateste el din astea cu studentii in practica pedagogica, ca-i trimite ministerul numai ciudati si bagaboante. Exact in aceste cuvinte. Iar eu am inteles cine le spusese in prealabil parintilor ca ora de fizica a unui student e practic o ora pierduta, si de ce elevii erau deja montati sa nu inteleaga nimic.
Cum zic copii - CSF? NCSF. Sper macar ca pustii respectivi au inteles ideea cu punctul de reper mobil.
Ce as face eu daca as avea un Toma in clasa? As incerca sa inteleg cand apare comportamentul considerat problematic, as incerca sa vorbesc cu el (1 la 1), as incerca sa vorbesc cu parintii sa gasim solutii impreuna (uneori nu se poate, dar merita incercat), as incerca sa abordez consilierul scolii pentru a-mi oferi mie sfaturi astfel incat sa inteleg cum pot sa schimb dinamica in clasa astfel incat Toma sa nu se mai plictiseasca, as incerca sa citesc carti despre psihologia copilului sau despre copilul supradotat (daca despre asta vorbim aici)...si lista poate continua. Dina punctul meu de vedere succesul unui cadru didactic nu se masoara (numai) de rezultatele la concursuri, examene, olimpiade ci si de capacitatea acestuia de a rezolva diferite situatii, de a gasi cheita potrivita pentru fiecare copil.
Sa va dau un exemplu: un copil cu ADHD (sa zicem moderat) este extrem de creativ si de cele mai multe ori cu o inteligenta peste medie. Daca un astfel de copil este zilnic apostrofat pentru ca nu sta linistit in banca va ajunge sa creada ca este prost, ca este obraznic, etc si va deveni intradevar un copil problema. Insa daca i se ofera solutii (unele chiar simple cum ar fi o jucarioara care sa-i tina mainile ocupate) si este incurajat se va autodepasi si in timp va invata tehnici de autoreglare a comportamentului negativ. Despre asta vorbim...
Nu sunt de acord cu aruncarea cu noroi in cadrele didactice pentru orice, sunt cadre didactice extraordinare insa nu sunt de acord ca solutiile sa vina (doar) de la altii. Este provocarea meseriei lor. Cadrele didactice fac psihopedagogie, deci nu este vorba ca le lipseste total calificarea pentru a trata anumite cazuri.
Nu cumva exact același lucru îl faceți și Dumneavoastră, prin articolul de față? Nu cumva mesajul este: profesorii, educatorii, învățătorii, nu sunt capabili să răspundă nevoilor elevilor? Contribuiți, prin această atitudine, la culpabilizarea cadrelor didactice/sistemului de învățământ. Și atât faceți, absolut nimic mai mult, atrăgând atenția prin două cazuri (experimentul cu cadre tinere și cel cu doamna cu 30 de elevi), irelevante (măcar o statistică să fi putut face dar nu se poate cu 23 de subiecți), după care săriți la generalizări. Doamnă dragă, un cadru didactic e pedagog, nu psiholog nici psihiatru. Acest Toma cu nevoi speciale merită un mediu de lucru adecvat, într-o clasă de excelență. De ce nu e acolo? Pentru că nu există așa ceva! Dar ce spuneți de o clasă bună în care sunt "integrați" 1-2-3 copii cu sindrom Down, cu ADHD, cu... care se manifestă la fiecare 5 minute prin gesturi, și zgomote incalificabile? Credeți că mai poate exista o atmosferă propice celorlalți elevi? Poate i-ar trebui și lui o școală specială, dar cum să lezezi dreptul copilului de-a fi declarat normal și încadrat în societate? Poate ar trebui să devenim suprateacheri, 30 în unul, ca să fim lângă fiecare elev simultan și să-i urmărim secundă de secundă evoluția. Și specializați în toate domeniile posibile, de la cel pe care-l predăm la medicină, psihiatrie, filosofie, științe ale comunicării, C++, astrologie... O chestie: se dorește din ce în ce mai mult, cel puțin la nivel declarativ, ca școala să rezolve problemele societății (ceea ce ar fi ok) dar în același timp învățământul e un paria al aceleiași societăți, de care ne aducem aminte numai când mai avem de rupt o zdreanță de pe el.
P.S. Cadrele didactice fac an de an propuneri pertinente legate de îmbunătățirea activității lor. Știți ce se întâmplă cu aceste propuneri, după ce sunt înaintate forurilor superioare? E o întrebare retorică.
Vă urez numai și numai bine.
pe de alta parte, profesorii buni cumva ne captau interesul si ca sa vezi, nu mai faceam galagie.
Cel mai mare impact asupra unui copil sunt cei 7 ani de acasă și primii 4 ani de școală. Bineînțeles, sunt și excepții, de asta e o generalizare, nu o regulă universal valabilă. Exact acest prim ciclu se distruge în acest moment, ca educația să fie compromisă cu totul.
În România, învățământul superior a fost distrus în 2007, când a ieșit de pe băncile școlilor prima generația trecută prin reformele lui madame Ecaterina Andronescu. Profesorii universitari au constatat pe atunci că nu le mai pot preda acestor studenți de anul I materiile pe care le predaseră în anii trecuți, pentru că nu mai erau capabili să le înțeleagă. Nu din vina lor.
Peste 2-3 ani profesorii de gimnaziu se vor lovi de aceași situație.