Cum am trăit ziua în care am aflat că prima mea iubire a murit. „Din fotografie mai există doar câteva cărţi, în rest s-au dus toate. E nemilos timpul, ne şterge rând pe rând”

sursa foto: arhiva personala

De câteva zile, cochetam cu ideea de a comanda pe net nişte praline de ciocolată. Am gustat o singură dată, anul trecut, servită la aniversarea cuiva, şi nu le-am putut uita, mi s-au părut extraordinare. Dar nici nu am cumpărat niciodată de atunci, erau cam scumpe pentru gustul meu. Acum, poate datorită soarelui de primăvară care face ca viitorul să pară mai optimist, poate din cauza faptului că, oricum, s-au scumpit atât de mult toate, încât parcă nici nu mai contează o mică nebunie, m-am hotărât să iau totuşi o cutie, să răsfăţ în weekend papilele gustative ale familiei. Am intrat pe site, am dat o tură pe-acolo, am remarcat din nou că mi-e greu să mă hotărăsc ce sortimente să aleg şi, mai ales, în ce cantitate, după care am descoperit că există şi un magazin fizic, în Bucureşti, unde se vând acele bomboane. Aşa că am mai amânat o dată achiziţia, propunându-mi să trec azi pe-acolo, pentru că, oricum, trebuia să merg la cumpărături, deci ieşeam în oraş.

De dimineaţă, însă, nu mai era soare afară, iar eu îmi pierdusem din nou entuziasmul pentru respectiva achiziţie. Facem restructurări prin casă, totul e cu fundu-n sus, avem mormane de lucruri de care ne împiedicăm peste tot, dar de care nici nu ne îndurăm să ne despărţim, spăl şi curăţ la foc continuu şi, peste toate astea, se mai apropie şi weekendul, când trebuie să fac aprovizionarea cu alimente şi să gătesc – alte două mari „pasiuni” de-ale mele. Aşa că tendinţa era să renunţ din nou la excursia plănuită ieri şi la visul de a-mi face pofta cu acele bomboane.

Apoi a căzut ca un trăsnet vestea morţii primei mele (foarte) mari iubiri. Şi după şoc, stupoare, confuzie şi tot restul trăirilor prin care cred că trece oricine la astfel de veşti, şi după câteva ore în care am încercat să-mi fac de lucru prin casă pentru a-mi muta gândurile, dar fără rezultat, am hotărât să mă duc să iau totuşi bomboanele acelea. Probabil că e şi asta o reacţie firească în astfel de situaţii, ne dăm seama (din nou…) cât de fragilă e viaţa şi cât de repede se poate frânge ea, şi ne hotărâm să nu mai amânăm momentul micilor bucurii personale sau al îndeplinirii unor vise, fie ele cât de banale, până când o fi prea târziu. Apoi uităm din nou, desigur, şi continuăm să trăim ca şi cum am fi nemuritori, până la moartea următorului prieten, şi a următorului, şi apoi…

Am cumpărat o pungă plină cu bomboane azi, din fiecare sortiment aflat în vitrina magazinului câte o bucată. Şi am simţit-o ca pe-o mică victorie a vieţii în faţa morţii, cumva. Sper să şi fie la fel de bune pe cât îmi amintesc – deşi nu are prea multă importanţă aspectul ăsta acum, rămâne metafora.

Apoi m-am dus la un Kaufland să fac şi cumpărăturile necesare pentru casă. Am dus acolo şi câteva sacoşe cu lucruri de reciclat, care zăceau de luni de zile prin balcon, am scăpat şi de câteva zeci de ambalaje Returo (cu totul, pentru că am şi pierdut bonul de la pubelă până la casa de marcat, din păcate), am făcut şi planul pentru ce voi găti mâine… În fine, am făcut cam tot ce trebuia să fac azi şi ceva în plus.

Doar că m-a bufnit plânsul la intrarea în hipermarket. Am vrut să îmi amintesc ce îi plăcea lui Mugurel să mănânce, ca să cumpăr, dar nu am reuşit – şi m-am întristat foarte tare. Apoi am descoperit că nu îmi aminteam nici vreo vorbă excepţională de-a lui, ceva absolut memorabil, un sfat de viaţă, o înţelepciune, ceva cu care să fi rămas după acei câţiva ani petrecuţi împreună. Am trecut în revistă mai mulţi oameni importanţi din viaţa mea, toţi duşi deja de pe lumea asta, şi am realizat că de la niciunul nu îmi aminteam nicio vorbă în mod special – şi am plâns. Este atât de ciudat să nu rămâi cu nicio amintire verbală precisă de la oamenii care ţi-au influenţat atât de mult viaţa, o frază esenţială sau măcar un cuvânt, pe lângă amintirile materiale (fotografii, lucruşoare) şi conştiinţa faptului că eşti ceea ce eşti acum doar ca urmare a întâlnirilor semnificative cu ei!

Până la urmă, am luat şi de la magazin lucruri pe care altădată mi le-aş fi refuzat, cum ar fi o brânză mai scumpă sau o varză chinezească, legumă pe care mi-am tot propus să o încerc şi eu odată şi-odată, pentru că habar nu am ce gust are, dar pe care o tot lăsam la loc pe raft, nehotărâtă pe de-a-ntregul. Iar, când am trecut prin raionul de băuturi, am descoperit şi că ştiam, de fapt, ce trebuia să cumpăr: o sticlă de Jim Beam.

Nu eram eu cine ştie ce băutoare acum 30 de ani, dar nici abstinentă nu eram. Avusesem şansa de a bea tot felul de licori speciale, în vremuri în care la noi nu se găsea încă mare lucru. Dar bourbon încă nu băusem, doar scotch, iar preferinţele mele mergeau înspre whisky-urile afumate, precum Lagavulin (ar merge şi acum, poate, dacă nu ar fi ajuns prohibitive preţurile). Lui Mugurel îi plăcea însă bourbonul, iar asta, uite, chiar îmi amintesc: bucuria cu care a deschis sticla de Jim Beam pe care o cumpărase („Vai, cum de nu ai băut niciodată aşa ceva?!”) şi suspansul cu care a aşteptat să vadă dacă îmi plăcea şi mie băutura turnată în pahar.

Nu îmi amintesc dacă mi-a plăcut. Tind să cred că nu, pentru că nu mă dădeam deloc în vânt pe atunci după băuturile dulci. Dar astă-seară voi deschide sticla de bourbon luată azi şi îmi propun să îmi placă. Şi voi avea un gând de recunoştinţă pentru momentele frumoase pe care le-am trăit într-o viaţă atât de plină, pentru şansa de a fi cunoscut mulţi oameni excepţionali, pentru înţelepciunea cu care am decis să las în urmă unele lucruri rele şi să fac loc, astfel, lucrurilor bune de care mă bucur acum – în primul şi primul rând, omul minunat pe care îl am alături şi copilul nostru – şi pentru faptul că, deşi nu întotdeauna foarte fericită şi nu de puţine ori aflată în situaţii periculoase, am ajuns cumva să trăiesc până în seara asta. Pentru că mă uit la fotografia alăturată, făcută acum 30 de ani, şi observ că doar câteva cărţi mai există din tot ce apare în ea, în rest, s-au dus toate. E nemilos timpul, şi ne şterge rând pe rând.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp